Medieşeni pe acoperişul lumii

Cel mai înalt munte din ambele Americi. 6.962 metri înălţime. O adevărată provocare pentru cei care sunt dornici să se aventureze spre înălţimi. Medieşenii Dan Caba, de la Asociaţia de Turism şi Ecologie „Dianthus”, Christine Thellmann şi Gabriela Călburean, alături de Oana Şerban din Bacău şi Csaba Lorintzi din Zalău au cucerit vârful Aconcagua.

Dan, Christine, Gabriela, Oana şi Csaba plănuiau încă de anul trecut să se ia la luptă cu Aconcagua, aşa că au format un echipaj şi în 9 ianuarie au plecat spre Argentina. Bucureşti-Madrid-Buenos Aires-Mendoza, un drum de aproximativ 48 de ore. Din Mendoza, echipajul a mers 200 km cu microbuzul până la Los Penitentes, la 2.900 m, punctul de start al ascensiunii. „Fiecare aveam cam 35 kg echipament, cort, haine, colţari, trusă medicală, alimente. Le-am împărţit în două bagaje mari, urmau să fie duse cu catârii până la Plaza de Mulas, la 4.300 m. Am ajuns la Los Penitentes în 11 ianuarie, iar în 12 la intrarea în parc Aconcagua. Am intrat pe valea Horcones”, îşi aminteşte Dan Caba. Ascensiunea a fost studiată de acasă şi fiecare ştia că aclimatizarea, acomodarea organismului la altitudine va fi o problemă. Dificultatea constă tocmai în situaţiile-limită în care este pus organismul, de aceea traseul se face din tabără în tabără, pe măsură ce corpul se obişnuieşte cu altitudinea. În 12 ianuarie, echipajul a ajuns la 3.400 m, în Confluencia, prima tabără organizată de pe traseu. „Am dormit într-un cort mare, cu paturi suprapuse în 3 etaje. Eram 25 de oameni de toate naţiile, toate vârstele, unii urcau, alţii coborau. Am schimbat impresii. Unii erau a opta oară acolo, alţii mai novici. Până la tabără, terenul este arid, cu iarbă ţepoasă. Mai sus nu mai era vegetaţie, se vedeau straturile de rocă în culori spectaculoase, un paradis al geologilor. Ne-a uimit ce repede se schimbă vremea… era un apus superb, dar în câteva minute au apărut nori negri, zăpadă, de la +15 grade s-a ajuns la -5. Bătea tare vântul, ne gândeam deja cum va fi sus”, ne-a povestit medieşeanul.

În 13 ianuarie, cei cinci au plecat în tura de aclimatizare spre Plaza Francia, la 3.900 m, s-au întors în Confluencia, apoi au pornit-o cu noaptea-n cap pe o potecă bolovănoasă şi instabilă către Plaza de Mulas. „E numai piatră şi nisip, trebuie să fii atent la picioare. Soarele arde rău, trebuie să te protejezi, să te dai cu cremă, să ai şapcă, ochelari de soare. În acelaşi moment poţi să faci insolaţie şi să te arzi, dar imediat poţi să faci hipotermie. Intra soarele în nori şi erau -10 grade”, se cutremură Caba. Ajunsă la cota 4.300 m, la Plaza de Mulas, echipa a montat corturile. „Trebuia să ne odihnim şi să ne hidratăm. Am stat 4 nopţi acolo, pentru aclimatizare. Era cabinet medical, la 24 de ore după ce ajungi eşti obligat să mergi la control. Acolo n-am făcut mare lucru, activitatea zilnică era să te hidratezi, pentru ca sângele să rămână fluid, iar organele să lucreze normal. În cort era cald, afară erau 0 grade, diferenţe rapide. Am reuşit să răcesc”, îşi aminteşte Dan. Cât despre aclimatizare... „vârful te macină. Pui cortul, e aşteptare încordată, ceva te atrage. Procentul de reuşită pe vârf e de 30%. E o chestiune de noroc şi aclimatizare. Din tabăra de bază, orice activitate te solicit. Şi topirea zăpezii te solicită, consumul de energie e mare, mai ales în perioada de aclimatizare. Trebuie să te obişnuieşti cu ritmul muntelui, totul se întâmplă foarte încet. Timpul are alte reguli acolo, te simţi ca un robot cu bateriile pe terminate”, a spus Dan.

Echipajul a plecat apoi spre Plaza Canada, la 4.900 m, unde apa pentru ceai se obţine topind zăpada. „Am stat două nopţi, apoi am mers cu toţii la Nido de Condores, la 5.300 m, un platou cu bolovăniş şi zăpadă, în care nu ai unde să te adăposteşti. Noaptea erau -20 grade, dimineaţa era zăpadă în cort de la condens, când bătea soarele era apă. În 21 ianuarie, am urcat toţi în tabăra Berlin, la 5.900 m. Acolo sunt două minirefugii din lemn. Am întrebat la salvamontişti care e prognoza şi ne-au spus că e vânt în următoarele zile. Sumbre veşti”, notează medieşeanul. Planurile de acasă prevedeau atacarea vârful Aconcagua în perioada 22-25 ianuarie.

„În 22, ne-am trezit pe la 5 dimineaţa. Bătea vântul. Am zis să plecăm şi, dacă nu se poate, ne întoarcem. Ne-am echipat, la 7 am plecat spre 6.962 m, Aconcagua. Erau -30 grade, cu vânt era mai rău”, îşi aduce aminte Dan. La scurt timp, Oanei i-au îngheţat degetele şi a renunţat. Restul au continuat ascensiunea. Vântul a doborât-o, apoi, şi pe Gabriela. „Am rămas trei. Pe la ora 11 bătea tare vântul, era frig şi am făcut o pauză. Ce facem? Mai urcăm puţin. S-a deschis în faţa noastră ruta spre vârf şi mai apoi urcarea abruptă, Canaletta. Când le-am văzut, Csabi a zis să mergem mai departe. Am mai mers încă 5 ore”, ne-a spus Caba.

„Am ajuns sus. E un mic platou, nu realizam ce am făcut, era incredibil! Vezi un platou imens de nori, poţi distinge partea abruptă a vârfului, vezi undeva tabăra, crestele Anzilor. E uimitor să te uiţi de sus la vârfuri de 5.000 m! În mod normal, se recomandă să faci vârful până la 3 după amiaza, am juns la 4 jumate pe vârf, eram în întârziere, cred că am stat vreo 20 de minute bune acolo. În euforia aia uiţi totul, dar trebuie să rămâi focusat. Mai ai coborârea, care nu e uşoară. Mai tare te bucuri când ajungi jos”, îşi aminteşte Dan emoţia cuceririi vârfului.

Oana a încercat să urce spre vârf în următoarele zile, dar nu a mai reuşit, din cauza vântului. După câteva zile în refugii, în 26 ianuarie echipajul a părăsit parcul. „În tabăra de la 4.300 m era un artist plastic, care avea certificat Guiness pentru cea mai înaltă galerie de artă din lume. Tipul avea telefon prin satelit. Am vorbit acasă, le-am spus că suntem bine. În 27 ianuarie am ajuns în Mendoza, după trei zile de relaxare am pornit spre casă. Fetele au fost excepţionale, iar Csaba un om de nădejde. Cred că Christine e prima fată din judeţ care ajunge acolo sus, pe Aconcagua. E o mare performanţă. E foarte importantă echipa, e un stres mare, condiţiile sunt deosebite, e important să te înţelegi, să te susţii”, este de părere Dan Caba.