Fericitul Augustin dăruieşte gândirii teologice una din cele mai frumoase definiţii ale tensiunii duhovniceşti, care marchează viaţa creştinismului. „Două iubiri au durat două cetăţi: una a iubirii de Dumnezeu, dusă până la uitarea de sine, alta a iubirii de sine, dusă până la uitarea de Dumnezeu“ (De Civitate Dei, XIV, 28).
Autor: preot Constantin Necula
Două cetăţi, aşadar, care par că sunt pline de iubire. Dar una care poartă în sine iubirea de Dumnezeu, iar alta, iubirea de sine. Două cetăţi care locuiesc în noi... Căci nu există om pe pământ care să nu-şi lase inima locuită pe rând de cele două cetăţi, până ajunge să locuiască în una din ele, dincolo de linia orizontului vieţii acesteia.
Pe rând şi deodată, şed locuitorii cetăţilor în inima noastră, dându-i când dulceaţa cerului, când amăreala sub-pământului, când tăria înălţimilor, când adâncul întinat al prăpastiilor. Pe rând şade Hristos, Împăratul cel Mare al Cetăţii Celei Dintâi, iar alteori, din neglijenţă şi nelucrare, din neputinţa de a ţine sus inima, spre cetatea iubirii de Dumnezeu, se sălăşluieste în noi domnul-diavol, cu întunecarea sa cu tot. Şi dacă cu Hristos se sălăşluiesc virtuţile - cele care-L şi cheamă pe Împărat, cu domnul cel întunecat vin şi patimile - cele care se şi fac înainte-mergătoare aceluia. Cele dintâi, virtuţile, prima oară cer jertfă şi luptă, amăreală (oarecum), pentru ca mai apoi să se facă dulceaţă de negrăit. Cele ale întunericului sunt dulci tare, siropoase şi ademenitoare în miresme, pentru ca, cerând lene şi desfrâu, păcat şi rămânere în păcat, par plăcute omului. Ca mai apoi să dea amăreală de fiere a iadului şi, uneori, rămânerea în ea pentru o lungă perioadă de timp.
Iubirea-i locuitoare dintâi şi tot iubire-i zicem şi celei de-a doua. Dar, pe cât diferă Hristos de diavol şi raiul de iad, pe-atât de mult diferă şi iubirea dintâi - a deşertării de sine, a punerii la îndemâna lui Dumnezeu şi a omului iubirea disponibilităţii la iubirea de Dumnezeu - de cea de-a doua iubire, aceea care musteşte numai de voia ta, a ta şi numai a ta, iubirea punerii la îndemâna tatălui egoismului. Şi una şi alta din cetăţile acestea se războiesc, văzut şi nevăzut, dar rănitor mereu, făcător de rană adâncă, vindecabilă numai dacă inima rănită se refugiază în cetatea lui Dumnezeu. Căci dacă intră în prizonierat în cetatea cealaltă, se-apropie moartea, cea care este cea mai de preţ otrăvitoare cetăţeancă a cetăţii celei întunecate.
Citiţi articolul integral în ediţia tipărită a ziarului.
