Lucian Bute şi mândria de a fi român

Ce simte un campion când ascultă cântându-se imnul doar pentru el? Fracţiuni de secundă, străfulgerări de emoţie, o privire scurtă în colţul adversarului, vacarmul sălii. Dincolo de ring nu se vede nimic, performanţa ucide emoţia, odată cu picurii de sudoare care se ascund în dosul mănuşilor. Calvarul kilogramelor pierdute, orele nesfârşite de lovit sacul la punct fix, zilele scurse monoton până la sala inundată de lumină, toate se uită. Sportul nu i-a ţinut minte niciodată pe cei învinşi, ba chiar a fost necruţător cu ei şi a păstrat doar numele celor care au cucerit laurii. Lucian Bute este unul dintre cei aleşi să facă mare performanţă, unul dintre românii care nu a uitat de unde a plecat, dar mai ales, care a avut orgoliul de a se întoarce mereu, pentru a le arăta tuturor că are valoare. Povestea lui Bute este simplă, un copil talentat, un adolescent promiţător, un tânăr remarcat, dar care, spun gurile rele, a fost tras pe dreapta de mafia din boxul românesc condusă acum o vreme de un fost boxer şi de fiii lui. C-aşa-i la noi, interese în sport, în politică, în afaceri, scheme şi combinaţii peste tot. Lucian Bute este exemplul de succes al românului care trage cu dinţii să reuşească la el în ţară, dar care, din nefericire, alege drumul străinătăţii pentru a-şi realiza visele. Bute a făcut pasul spre profesionism în Canada, alţii mai puţin dăruiţi de soartă au ales căpşunile din Spania. Şi unii şi alţii şi-au făcut treaba strângând din dinţi. Lucian Bute a crescut încet şi sigur. Dârzenia şi spiritul de sacrificiu l-au propulsat în câţiva ani în top, iar copilul plecat cândva din Pechea a ajuns să boxeze în săli luxoase, pe sume ameţitoare, iar numele său să fie pronunţat cu respect în ţara sa adoptivă, Canada.