Actualitatea Evangheliei | Duminica a 8-a după Rusalii (Mt. 14, 14-22) » „Eu sunt Pâinea vieţii“

Mereu, în astfel de moment, oamenii obosesc şi uită de foame, ceva mai înalt hrănindu-i. Dar când Cel Ce Este Lumina cea lină a slavei lui Dumnezeu a îngăduit luminii celeilalte, create, s-aducă răcoarea serii (Mt XIV, 15), stomacurile încordate de emoţie s-au destins, cerându-şi hrana. Grija ucenicilor este înduioşătoare. Din atitudinea lor remarcăm că au învăţat deja câte ceva de la Mântuitorul şi poate că unul din lucruri este această duioşie către flămând şi însetat, cel care, tot Evanghelistul Matei ne zice în cuvinte cutremurătoare (Mt 25, 34-46), îi va arăta pe „aceşti mai mici“ porţi de aur în intrarea în Împărăţie.

Domnul le răspunde oarecum „distant“ la prima vedere: „Daţi-le voi să mănânce“ (Mt XIV, 16). Seamănă într-o oarecare măsură cu reacţia de la Cana Galileii când Hristos pare că nu reacţionează la rugăminţile mamei Sale, pentru ca, mai apoi, să prăznuiască, cer şi pământ „începutul minunilor“ (Ioan 2, 11). Această tensiune pedagogică pe care Hristos o creează în astfel de momente obligă pe Ucenici nu la o adorare triumfalistă, ci la deschiderea ochilor, la vederea realităţii, aşa cum este ea. Ce să fi remarcat Hristos-Domnul în gândirea Ucenicilor de-i „forţează“ la a vedea realitatea? Posibil că, insuficienţi crescut în Duh, Ucenicii credeau că de-acum pot face toate ale Învăţătorului pentru că, e de presupus, să se fi simţit şi ei cum se simt astăzi cei cinstiţi de Avvă, „băgaţi în seamă“. De aici, probabil, şi reacţia Mântuitorului care, după ce împarte pâinea binecuvântând-o şi dând-o de hrană mulţimii, îi pune pe Ucenici „să treacă înaintea Lui de cealaltă parte a mării“ (Mt XIV, 22). 

Să nu credeţi că exagerăm exegeza. Textul Apostolului citit în Duminica aceasta oferă cheia (I Cor 1, 10-17): „Împărţitu-S-a, oare, Hristos?... Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi, sau în numele lui Pavel aţi fost botezaţi?“ (I Cor 1, 13)... duhovnicească în contextul unor certuri şi împărţeli în funcţie de cei care-n chip văzut le-au dat darurile. Acest lucru îl statuează Hristos nu din mândrie, să nu fie aceasta în gândul nostru, ci din necesitatea aceea clară de a vedea dincolo de dar Dăruitorul. 

Ce ne mai învaţă împărţirea pâinilor? Că tot lucrul se face cu binecuvântare, dar între binecuvântarea pe care o face Hristos şi cea pe care o facem noi rămâne deferenţă clară, ca între orice lucru pe care-L face Dumnezeu şi lucrul pe care noi îl săvârşim. Tot din icoana înmulţirii pâinilor identificăm faptul că împărţirea pâinilor se face cu adâncă disciplină, într-o ierarhie instituită de realităţi (Hristos dă Ucenicilor, iar Ucenicii mulţimilor, Evanghelia după Marcu (6, 39) fiind mai atentă în descrierea disciplinei „liturgice“, dacă vreţi, a momentului (descriind cum oamenii şedeau cete, cete jos pe iarba verde...). Şi aici, la Marcu (6, 45) se insistă pe obligativitatea pe care Hristos o impune Ucenicilor în părăsirea acelei adunări des-flămânzite. În teologia „anarhică“ pe care o propovăduiesc sectarii (şi nu-mi retrag cuvântul) în care fiecare face ce-l taie capul în ansamblul liturgic, în care se citeşte ce pericopă vine mai la îndemâna vorbitorului, şi se roagă cum îi dă „duhul“ personal, această Evanghelie, ca multe alte pericope este uitată. Se ia din ea doar faptul că pâinea se înmulţeşte, nu şi ierarhia împărţirii ei în popor şi nu disciplina „mâncării“ ei.

Pentru că aici este miezul (ca să rămânem în sfera pâinii) toată structura mărturiei de credinţă ce are ca finalitate Euharistia. Şedem în adunare liturgic-dumnezeiască, mijlocirea, cuvântul de învăţătură, mărturia, mărturisirea de credinţă, toate acestea - şi toată prezenţa reală a Mântuitorului Hristos - fac din această icoană evanghelică pagină de aur în pedagogia „pâinii care vine de sus“ (Ioan 6, 32). De altfel, în context identic, Evanghelia de la Ioan păstrează şi cuvintele pe care, de ni le-am aminti mai des, am scăpa de o mulţime din ispitele care diluează teologia zilelor noastre. Căci scris este: „Nu pentru că aţi văzut minuni Mă căutaţi, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne şi în viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El Şi-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl!“ (Ioan 6, 26-27).

Aceasta le-o cere Hristos Ucenicilor Săi. Să vadă dincolo de realitatea văzută, într-un spaţiu al veşniciei şi-al eshatologicului, realitatea dumnezeiască a mântuirii. Să înţeleagă cuvântul care zice: „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi, şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată“ (Ioan 6, 35).

Căci, în esenţă, această înmulţire a pâinilor este repetiţia generală a Ospăţului Stăpânului Hristos, la care suntem chemaţi de fiecare dată „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“ (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur), ospăţ în care pururea trebuie să mărturisim şi să credem că El este cu adevărat, Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu... Că El este Pâinea vieţii (Ioan 6, 48). 

O, de-am mânca dintr-însa şi nu ne-ar mai flămânzi sufletele altfel decât după cele ale lui Dumnezeu...

După acestea se linişteşte furtuna la cuvântul Cuvântului. Semn că aşa-i mereu după ce Pâinea cea cerească vindecă tulburările noastre.