Nu mai e aşa mult până la Crăciun, iar în preajma luminatei sărbători s-au săvârşit de multe ori miracole. Unul ar putea fi în acest an operaţia care i-ar da puterea de a merge înainte lui Albert, un pui de om din Aţel care s-a născut cu atrezie de esofag. Suntem cu toţii în stare să fim parte a unui miracol?
Autor: Milu OLTEAN
Scriam cândva că nu trebuie să ai nicio reţinere atunci când întinzi mâna stângă pentru a primi un dar, dar aceeaşi lipsă de reţinere trebuie să o ai şi atunci când întinzi mâna dreaptă, pentru a dărui. Primim daruri în fiecare zi, dar suntem de multe ori atât de prinşi în mrejele unei iluzorii întreceri cu viaţa, cu banii, cu sentimentele, cu cei din jur, încât nu mai ştim să ne bucurăm de ceea ce primim. Ori, dacă în fiecare zi uiţi câte puţin să te bucuri de răsărit, de un colţ de cer, de privirea mamei, de copilul care-ţi strânge în pumnul micuţ degetul mare sau de un prieten, ajungi într-o zi să te trezeşti pustiu. Fericirea iluzorie zugrăvită în paginile tabloidelor pot ascunde singurătate şi tristeţe. Sau nu. Depinde de caz şi de oameni, dacă au ştiut să rămână oameni. Primim mult, de multe ori nici nu ne dăm seama ce înseamnă să te trezeşti sănătos, cu mintea limpede şi cu toate în bună regulă. E deajuns pentru a fi fericit. Restul înseamnă zbatere, luptă, şansă, imaginaţie, o secundă de fantezie sau nebunie, eforturi pe cont propriu, oportunităţi în carieră, oameni care te iubesc şi te sprijină, oameni care propulsează şi care au încredere în tine. Viaţa e un amalgam din toate, dar mai presus de toate, viaţa e un dar.
Am aflat de Albert, un pui de om la care ursitoarele s-au încăpăţânat să-i hărăzească greutăţi încă de la naştere. Suntem oameni mari şi chiar dacă ne plac poveştile am încetat să mai credem în ele, aşa că putem să facem noi ceea ce au uitat ursitoarele să facă. Să-i dăm micuţului şansa la viaţă, şansa de a se bucura de primii paşi, de poveştile bunicilor, de mama, de tata, de prima zi de grădiniţă. Ştiu că mai e mult până acolo, dar... am încredere că povestea aceasta va avea un deznodământ fericit. Povestea micuţului din Aţel e tragică, iar alături de el au fost aruncaţi într-o luptă contra cronometru pentru viaţa sa şi părinţii lui. E înduioşător şi pentru cele mai tari suflete să vezi mama, care lăcrimează la căpătâiul puiului de om abia născut. Viaţa e uneori nedreaptă, dar în cazul de faţă ne stă tuturor în putere să întoarcem soarta şi să-i aducem lui Albert speranţă, iar părinţilor lui bucurie în suflet. Cred în puterea oamenilor de a ajuta oameni, cred în puterea tămăduitoare a speranţei şi mai cred că în ciuda României zugrăvită în culori sumbre, românii ştiu să fie solidari şi să întindă mâna celui aflat în nevoie şi suferinţă.
Pentru Albert, viaţa a început cu o luptă, una grea şi istovitoare pentru propria existenţă, iar victoria depinde de câţi de mulţi aliaţi va avea de partea sa. Fiecare dintre noi putem fi de partea sa în această luptă şi orice efort, cât de mic, îl va aduce pe micuţ mai aproape de o viaţă normală.
Nu mai e aşa mult până la Crăciun, iar în preajma luminatei sărbători s-au săvârşit de multe ori miracole. Unul ar putea fi în acest an operaţia care i-ar da speranţa lui Albert. Suntem cu toţii în stare să fim parte a unui miracol?
