O pensionară din Mediaş are acasă un veritabil muzeu cu lucruri de mână

Timpul şi-a pus amprenta asupra chipului ei. Anii au trecut parcă în zbor, însă momentul în care şi-a descoperit pasiunea i-a rămas clar întipărit în minte. Era doar un copil când a ţinut prima dată acul în mână. I-a plăcut însă atât de mult să coase, încât asta a făcut o bună parte din viaţă. „De când aveam şase ani, mama mea, Dumnezeu să o odihnească, m-a învăţat de am cusut, dar mi-a şi plăcut. Nu mă interesa jocul copiilor de afară, pe mine mă interesa dacă îmi dădea ceva să cos, să văd cum iasă cusătura”, îşi aminteşte Lucreţia Bercea.

Copiii, prin natura lor, iubesc jocul. Pensionara medieşeancă, acum în vârstă de 79 ani, a fost un caz aparte. Dacă surorile sale preferau să iasă afară la joacă, ea a rămas de multe ori în casă. A preferat să înveţe tainele cusutului, fără să ştie atunci că va ajunge să creeze adevărate opere de artă. Aşa s-a născut şi prima sa ie, cu care a şi trecut pragul şcolii, în prima zi din clasa I. „Când am mers la şcoală la şapte ani, la ţară fiind, acolo unde ştiţi cum e, mi-am făcut eu ie ţărănească, astfel că am mers în clasa a întâia cu iuţă cusută de mine”, se mândreşte femeia.

Lucreţia Bercea şi-a împodobit casa cu lucruri realizate de ea. De la perdele, covoare, feţe de masă, goblenuri, şi până la macrameuri şi chelimuri. A făcut de toate, a lucrat de multe ori până noaptea târziu şi aşa a ajuns la vreo 1.000 lucruri realizate manual. „Am avut în casa asta a mea numai din lucruri de mână făcute. Perdele, covoare făcute de mine, tot cusute, dar s-au rupt toate. De atunci încoace, eu le-am făcut. La toate trei camerele, eu aveam perdele făcute din fileu. Şi acum le mai am, rupte, pe undeva. Aşa că de-o viaţă tot lucrez”, povesteşte ea.

A avut noroc de un soţ bun, care nu numai că a acceptat-o aşa, dar i-a şi dat de multe ori o mână de ajutor. Atunci când lucra şi avea copii mici, de multe ori o prindea noaptea lucrând. Oboseala stătea să o doboare, dar tot nu voia să renunţe. Pasiunea îi dădea energia necesară pentru a duce un lucru la bun sfârşit. O mare pasiune şi multă răbdare, acestea au fost motoarele muncii Lucreţiei Bercea. „A fost şi pasiunea pot să spun, dar am şi fost mai necăjiţi. Aşa că, decât să dăm bani pe ele să le cumpăr, mai bine mi le-am făcut eu”, motivează femeia. O mentalitate tot mai rară în ziua de azi, când românii preferă să se împovăreze peste puteri de dragul de a avea lucruri pe care nu şi le permit.

Ca să lucrezi chelimuri, goblenuri sau feţe de masă şi să îţi iasă bine, ai nevoie de multă, multă răbdare, pasiune, dar şi de un talent aparte. E foarte multă muncă. Una titanică. Ochii, mintea şi mâinile devin una, pentru ca modelul pe care ţi l-ai propus să îl faci să rezulte aşa cum trebuie. De-a lungul anilor, Lucreţia Bercea a lucrat întâi modele simple, apoi şi unele din ce în ce mai complicate. Pe unele le-a combinat singură, altele - văzute în diferite părţi - le-a folosit ca sursă de inspiraţie. A încercat să dea o notă de originalitate fiecărui lucru pe care îl făcea. Să îl personalizeze. „Nu pot să spun că am un lucru favorit sau că mi-a plăcut să fac ceva mai mult. Uneori am început chiar şi trei sau poate chiar patru lucruri deodată. Când mă săturam de unul, luam un altul şi îl continuam şi tot aşa. Spre exemplu, făceam şi un macrameu, dar şi o faţă de masă sau altceva. Totul era să ai răbdare”, explică pensionara.

Dacă ar fi ţinut acasă tot ceea ce a muncit în mai bine e jumătate de secol, acum ar fi avut cu siguranţă o colecţie cu adevărat impresionantă. O parte din lucrurile realizate manual au ajuns, însă, sub formă de cadouri la diferite rude sau prieteni. „Pentru că făceam foarte multe şi pentru că le aveam la îndemână, ca să spun aşa, s-a întâmplat să le ofer sub formă de cadou, atenţie sau ceva de genul acesta. Nu ştiu câte am făcut în total în viaţa mea. Sunt atât de mulţi ani de când lucrez şi vă daţi seama că nu am stat să le număr. Au fost cu siguranţă sute, sau o mie, sau poate chiar mai multe”, conchide Lucreţia Bercea.