Parcă mai mult decât oricare alt Sfânt, în sufletul poporului român aura Sf. Nicolae străluceşte mai bucuroasă decât oriunde în alt spaţiu al simţirii.
Autor: Romeo PETRAŞCIUC
Bătrânelul acesta minunat, cu zâmbetul mereu în priviri şi gata oricând să dea o mână de ajutor oricui îi cere sau nu sprijinul său sfinţitor e nelipsit din poveştile şi amintirile celor mici, numele lui fiindu-le la fel de familiar ca cel al feţilor-frumoşi din zicerile bunicilor, la vreme de alint.
Prietenul copiilor
M-am întrebat adeseori de ce Sf. Nicolae e atât de familiar nouă, mai mult decât oricărui alt popor. În serile târzii de iarnă, cu bruma de somn în priviri, cei mici au descifrat de mult taina apropierii de Sfânt. În sufleţelele lor curate, incandescente, se frâng încă fulguraţiile unui popor care reintră în rost, în coordonatele sale sacre de sfinţenie şi ospitalitate, milostenie şi sensibilitate a comuniunii cu Cerul. Din privirile lor zugravii de demult au ipostaziat în icoane acel chip luminat, înveşmântat în bucurie, cu barba-i albă ca neaua nopţilor de colind vestitor al bunei-vestiri. Nu întâmplător, în unele zone ale ţării îl veţi găsi pe Sf. Nicolae zugrăvit în tradiţionalul port românesc, cu o căutătură a privirii extrem de şugubeaţă, aidoma hâtrilor bunici la întâlnirea cu nepoţii... Desigur, Sf. Nicolae e al tuturor, prin universalitatea sfinţeniei sale. Însă atâta grijă ca a poporului nostru în a-l statornici pe tărâmurile acestea parcă nu s-a întâlnit în preocuparea altor neamuri! De la port la găzduirea în colind, de la prinderea sa în poveştile străbune până la regăsirea sa ca izbăvitor şi dăruitor, an de an, până în zilele acestea, în casele a lor noştri, bătrânelul acesta cu aripi de înger e nelipsit din inimile românilor.
Generos şi blând
Mai întotdeauna, lângă icoanele Mântuitorului şi a Maicii Domnului, pe peretele dinspre răsărit al vremelnicelor sălaşe româneşti vom găsi şi icoana Sfântului Nicolae, mereu atent ca nimeni, niciodată, să nu-I poată face nici un rău Pruncuţului şi Măicuţei Sale. Pentru oamenii buni, întotdeauna privirea sa e de o blândeţe contagioasă. Pentru cei răi, căutătura sa e atât de cruntă, cum rar întâlneşti la oamenii lui Dumnezeu. Iar pentru copii, Sf. Nicolae e atât de familiar cu ei, încât aceştia uită, cel mai adesea, să i se adreseze, politicos, cu apelativul de Sfânt, numindu-l, pur şi simplu, Moşul Nicolae. Şi ştim că Sfântul nu se supără. Între sufleţelele lor curate şi inima mare a Sfântului, cuvintele sunt doar pretexte pentru întâlnirea, de pe genunchii Moşului, cu Dumnezeu, Care ştie întotdeauna să umple desaga robului Său Nicolae, pentru bucuria celor mici. Discreţia Moşului Nicolae, şi de această dată, e desăvârşită. Şi el o fi citit, cândva, în Scriptură, că gesturile de binefacere, de dăruire, nu se fac decât în mare taină, fără a şti stânga ce face dreapta...
Suflete curate
În nopţile geroase de iarnă, când vântul bate năpraznic, Sfântul Nicolae pogoară spre aşternuturile celor mici, cu desaga încărcată de daruri. Deşi e atât de scump la vedere, nu ştiu să se fi întâmplat vreodată ca cei mici să nu îl fi identificat. Cât s-ar strădui el să se ferească de privirile lor nevinovate - pentru că, în smerenia lor, Sfinţii întotdeauna vor să îşi facă treaba cu maximum de discreţie -, aceştia întotdeauna reuşesc să îl găsească. Mai întâi în icoane, pentru ca mai apoi să nu îi mai dea drumul niciodată din sufleţelele lor.
Avem de învăţat
Oamenii mari ar trebui să reînveţe taina şederii împreună cu Sfinţii, măcar de dragul copiilor lor. De fiecare dată, când un Sfânt pogoară întristat din catapeteasma sufletului lor, locul gol va lăsa o rană grea, până în inima lui Dumnezeu. Şi cine îşi doreşte un Dumnezeu întristat?... Poate că celor mici le revine şi această datorie, a readucerii Sfinţilor în inimile părinţilor. Ei o pot face, cu nevinovăţia lor... Rămâne doar ca noi să avem deschişi ochii mari, curajoşi, către aceasta....
