Vindecarea de gârboveală

Ea este cu atât mai minunată cu cât, de această dată, ni se spune explicit că vindecarea este una nu doar trupească, ci, mai ales, duhovnicească.

Hristos, sâmbăta, în sinagogă, se întâlneşte cu „o femeie stăpânită de un duh necurat, de slăbiciune“ (Lc 13, 11). După ce mai înainte arătase cum trebuie să te porţi cu un smochin uscat (Lc 13, 6-9), pedepsind cu tăierea nerodirea (Lc 13, 9), acum Hristos ni Se înfăţişează în faţa unei femei gârbovite, bolnave de această grea neputinţă de 18 ani. Şi are loc, şi de această dată, minunea! Domnul Hristos nu ezită să o vindece. El i Se adresează cu afirmaţia: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta“ (Lc 13, 12). Prin aceste cuvinte, duhul ce o stăpânise atâţia ani o slobozeşte şi aceasta se vindecă, „slăvind pe Dumnezeu“ (Lc 13, 13).

Desigur, minunea aceasta este una cu adevărat mare, aşa cum ştie Dumnezeu să facă minunile! Însă Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia în mod deosebit şi spre alt aspect. Şi anume spre atitudinea mai-marelui sinagogii. Mai-marele sinagogii şi ziua de sâmbătă, când are loc minunea... Aceste aspecte sunt deosebit de importante pentru a înţelege importanţa Cuvântului Scripturii de astăzi. Mai-marele sinagogii se întâlneşte cu Hristos, Care vindecă pe femeia gârbovă, şi se umple de mânie (Lc 13, 14), acuzându-L de încălcarea poruncii Sabatului. Însă această acuză nu are loc în mod direct, ci se face cu laşitate, mustrând mulţimea ce vine să se vindece sâmbăta. Comparaţia pe care Mântuitorul o face, folosind asinul ca exemplu de smerire, ne aduce aminte de celelalte pilde ale Domnului, care arată cât de mult ţin oamenii la lucruri de nimic şi cât „nimic“ preţuieşte omul din ceea ce Dumnezeu îi dăruieşte.

Prin vindecările pe care le-a săvârşit sâmbăta, precum şi prin întreaga Sa atitudine în această privinţă, Domnul nostru Iisus Hristos a restaurat porunca a patra a Decalogului, privind Ziua Domnului. Şi nu doar a restaurat-o, ci operează în prăznuirea acestei zile, prin statornicirea Zilei Domneşti, a zilei de Duminică. După cum ştim, Învierea Domnului are loc tot duminică, „după ce a trecut sâmbăta - după cum ne spune Sf. Ev. Matei -, când se lumina de ziua întâi a săptămânii“ (Mt 28, 1), iar arătările care au loc Apostolilor se fac tot în ziua întâi a săptămânii (In 20, 19 şi 26). De aceea, ziua întâi a săptămânii a fost numită de către primii creştini Ziua Domnească. Ea a fost încă de la începutul creştinismului zi de sărbătoare, deopotrivă ziua întâi şi a opta zi a noii Creaţii. Argumentele ţinerii zilei de duminică de către creştini sunt numeroase, de la Sfinţii Apostoli până astăzi.

În legătură cu colecta organizată de Sf. Ap. Pavel în cursul celei de a treia călătorii misionare, el dă o îndrumare credincioşilor din Corint: „În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni“ (I Cor 16, 3). Aceasta vine în continuarea cuvântului Mântuitorului că în ziua de odihnă se cuvine a face binele mai mult decât în celelalte zile (Mc 3, 4; Lc 6, 9). Un alt text este cel din Fapte 20, 6-7, când Sf. Luca spune că la întoarcerea din cea de-a treia călătorie misionară, la Troa, „în ziua întâi a săptămânii“ s-au adunat pentru a „frânge pâinea“.

De fiecare dată, Duminica începe cu săvârşirea Sf. Liturghii, la care trebuie să participe toţi membrii Bisericii. Nu trebuie să uităm niciodată acest lucru!

Sunt şi astăzi - sau mai ales astăzi - atât de mulţi gârboviţi sub povara păcatelor! Să nu zăbovim nici o clipă să ne apropiem de Dumnezeu şi să-I cerem să ne vindece de nepăsare, de nerodire, atât pe noi, cât şi pe aproapele nostru, lângă care vrem să ne rodim mântuirea.

Să-I cerem, aşadar, lui Dumnezeu să Se aplece peste rănile noastre şi să le vindece. Să ne rugăm lui Dumnezeu, Care nu oboseşte niciodată să scoată din gârboveală pe cei care vin către El pentru aceasta, să o facă chiar din clipa de acum! Amin.