De-acum, tensiunea creşte întru toate. Şi ce poate fi mai cutremurător decât faptul că - într-o eshatologie răsturnată - „se vor deschide cărţile şi se vor arăta faptele oamenilor, înaintea divanului Tău celui neîndurat; şi va răsuna toată valea plângerii cu groaznică scrâşnire, văzând pe toţi cei care au păcătuit trimişi în chinurile cele veşnice, cu dreaptă judecata Ta şi fără de folos plângând“ (Stihira podobică II, Vecernie).
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Duminica aceasta - a cărei Evanghelie (Mt 25, 31-46) este, dacă vreţi, una din cele mai clare lentile prin care se vădeşte accesibilă Împărăţia Cerurilor - este o Duminică a gestului simplu, mărturisitor al dragostei. De-o parte, cei care fac „unuia mai mic“ gesturile frăţietăţii, ale comuniunii în har, de cealaltă parte, indiferenţii, cei care se pun în mişcare doar dacă „se merită“, dacă au o motivaţie suficientă. De o parte, „boierii“, cei care ajută mereu, stând în tensiunea ieşirii în întâmpinarea aproapelui, de cealaltă parte, „arendaşii“ faptei, cei care ies la întâlnirile cu amărâtul doar dacă-i vede cineva, spectacular, de dragul publicităţii.
Faptele dragostei
Sf. Maxim Mărturisitorul (în Filocalia 2, Patru sute de capete despre dragoste, p. 133-134) este cel care sintetizează - în stilu-i de neegalat - porunca aceasta, miez de Duminică a Judecăţii: „Cel ce iubeşte pe Hristos, desigur că Îl şi imită, după putere. Astfel, Hristos n-a încetat să facă bine oamenilor; iar, răsplătit cu nerecunoştinţă şi cu hulă, Se purta cu îndelungă răbdare; în sfârşit, bătut şi omorât de ei, răbdând, răbda, neînvinovăţind pe nimeni. Acestea trei sunt faptele dragostei faţă de aproapele, fără de care cel ce zice că iubeşte pe Hristos sau că va dobândi Împărăţia Lui se amăgeşte pe sine. Căci nu cel ce-Mi zice Mie «Doamne, Doamne» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel care face voia Tatălui (Matei 7, 21)“. Şi iarăşi: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine, păzeşte poruncile Mele... (Ioan 14, 11)“.
Judecată în Iubire
Se vădeşte, aşadar, Judecata lui Hristos ca o Judecată în Iubire, a faptelor de iubire. Căci nimic din ceea ce ne cere Evanghelia, şi prin glasul ei, Domnul, nu sunt lucruri imposibile. Dar e drept că ele nu sunt posibile fără Hristos. El, Dumnezeul Cel Întrupat, este Cel dintâi Care ne arată cât sunt de minunate faptele acestea, care par a fi fără importanţă. Hrana care atinge buzele săracilor hrăneşte pe Cel Care dă hrana, făcându-Se El Însuşi hrană (Trup şi Sînge). Apa ce-nmoaie buza setei săracilor atinge buza crăpată de aşteptare a Dumnezeului Care izvorăşte apele. Haina, haina cârpită, dar curată, aşezată pe trupul mâncat de frig al săracului, se face îmbrăcăminte de purpură cerească Celui Care a îmbrăcat cerul „ca şi cu un cort“.
Balanţă cutremurătoare
Sufletul nostru, în balanţa aceasta cutremurătoare. De-aceea spun Părinţii filocalici, ai patericului, că aducerea-aminte de moarte este cutremurătoare (şi noi, în Sâmbăta ce a trecut, tocmai aceasta am făcut-o). Căci în cutremurul temeliei minţii se reconstruieşte toată slava edificiului vieţii noastre. Şi-n faţa morţii, ca şi în faţa iubirii lui Dumnezeu, nu mai merge cu cosmeticizarea. Nu putem să ne prezentăm cu feţele ce-au fost boite de indiferenţă, machiindu-le în lacrima durerii de celălalt. Lacrimile noastre - de-au fost, câte au fost -, ca şi faptele noastre, au ajuns în cer înaintea noastră.
Exerciţiul amplu al Judecăţii
Duminica aceasta, zisă şi a „Lăsatului de sec de carne“, spre aceasta ne îndeamnă: să lucrăm la viaţa morţii noastre, ca viaţă de după moarte. Câtă vreme Biserica îşi cântă cântarea, deşi e departe, Ziua cea Înfricoşată este în mijlocul nostru. Înainte de a începe exerciţiul învierii noastre, ea, Biserica, ne propune - la o intensitate care să nu ne rănească echilibrele sufleteşti - exerciţiul amplu al Judecăţii. Căci ne zice: „Iată, vine ziua Domnului Atotstăpânitorului, şi cine va suferi frica venirii Lui? Căci cuptor arzător şi zi a mâniei este, întru care Judecătorul va şedea, dând fiecăruia după faptele sale“ (Slava Luminândei).
Prezenţa în Biserică
Dacă vă gîndiţi că este departe împlinirea icoanei acesteia, luaţi seamă că fiecare prezenţă în Biserică - locaş - vă este un astfel de exerciţiu. În spatele Sfintei Mese, după Crucea ce străbate măruntaiele Golgotei, se află Scaunul cel de Sus, al Judecăţii, (unde doar Arhiereul, numai la Liturghie şi numai în vremea citirii Apostolului şade...). Biserica însăşi se arată a fi un „cuptor“ încins de Duhul Sfânt, întru care, în răcoarea umbrei Judecătorului, fiecare primim după cum I-am dat. De-aceea Sfînta Liturghie este, dacă vreţi, şi un astfel de control al plinirii Evangheliei acesteia zdruncinătoare de lene.
.jpg)
