Actualitatea Evangheliei | Predică la Duminica lăsatului sec de brânză (Ev. Matei VI, 14-21) » Izgonirea din Rai şi Raiul izgonit

Ele urmează textului din Sfânta Scriptură care ne învaţă cum anume, cu ce cuvinte să ne rugăm: Tatăl nostru (Matei 6.9-13). Mântuitorul îndeamnă la aflarea cheii Raiului, cheie pierdută de nesăbuitul Adam. Rugăciunea smerită, adresată lui Dumnezeu ca unei Persoane vii, iertarea celui ce-ţi greşeşte, postirea fără fandoselile cosmetizării fariseice, smerita acumulare de har şi dar, comoară sigură dinaintea furilor şi ruginei celor stricăcioase. Un aliaj pe care Dumnezeu ni-l deconspiră cu dragoste de Frate mai mare. El ne arată, în fond, care trebuie să fie parametrii efortului nostru duhovnicesc pentru redescoperirea raiului. Pentru reconstruirea stării de har dinainte de căderea în păcat a protopărinţilor.

O să ziceţi, bun şi ce ne mai interesează astăzi acest text? Ce mai poate el descoperi sufletului meu de om modern, ucis de false prietenii, agăţat în sforăria carierelor de tot felul, hămesit de informaţii contradictorii, umilit de limitele libertăţii impuse de falsa democraţie pentru care unii au plătit, îngereşte, cu viaţa? Ce mai poate schimba în viaţa mea? Eu cred că totul. Pentru că, odată redobândit, pentru noi de către Hristos, Raiul nu mai poate fi pierdut ci alungat de la noi. Câtă vreme înţelegem aceasta, zbaterea noastră creştină merită să fie trăită. Energia de viaţă care propune ritmul mântuirii merită să fie asumată. Căci Raiul e plin de Hristos, de prezenţa şi puterea Lui. Raiul este deschis nouă nu ca o părere, nu cu toanele unuia dintre dumnezeii falşi, care au mereu toane: acum deschid, acum închid mântuirea, uneori prinzându-i pe acoliţii lor între uşi.

Raiul pe care ni-l dăruieşte Hristos are ca porţi, porţile pocăinţei. Nu ale închipuirii de sine, nu ai investiţiei în demersurile noastre păgâne. Nu Valentine's day. Nu supralicitările legate de Dragobete. Ci Evanghelia. Aceea care, în Duminica aceasta ne binevesteşte că asumarea raiului nu ţine de alchimia mincinoasă a lumii pe care o trăim ci prin asumarea lecţiei despre Rai pe care Biserica ne-o pune la dispoziţie. Ea ne cere centrarea atenţiei pe postire, nu doar pe post, pe dăruire, nu doar pe dar, pe finalitate nu doar pe mijlocul atingerii ei. Oboseala morală în care trăim acum vine din lipsa de cunoaştere şi trăire a Evangheliei acesteia. Bâlbâiala eticii sociale, în care homosexualitatea este socotită virtute, mâine poimâine, reliefată de aplauzele tembele ale actorilor americani la discursul unui premiat la Oscarul din acest an care ameninţa, în cuvinte măiestrite, ce se va întâmpla cu cei care nu vor accepta homosexualitatea şi celelalte erezii morale drept adevăr, stupizenia discursurilor trecute dinspre morala creştină spre filozofia bunului plac nu trebuie să ne înspăimânte. Ele trebuie să ne oblige la strângerea rândurilor, la unitatea mărturiei.

Într-o vreme în care recuperatorii de averi, sprijiniţi de cagulaţii jandarmeriei şi de hotărârile unei justiţii strâmbe, se numesc biserică, în care şcoala e mai mult un lagăr de intenţii decât un spaţiu de luminare sufletească, în care teologia e soră de preocupări pentru toţi frustraţii intelectuali şi jurnaliştii epuizaţi uman, e foarte greu să mai identifici punctele cardinale ale Raiului. Evanghelia Duminicii acesteia ne descoperă însă harta acestui pelerinaj. Fără ea nu suntem decât rătăcitori, cu ochii turburi...

Exerciţiul cel mai de preţ prin care ne apropiem Raiul ţine într-însul postirea. Teama de a nu greşi reţetele postului trebuie înlocuită de bucuria postirii dincolo de reţete