Actualitatea Evangheliei | Duminica a II-a a Sfântului şi Marelui Post » Puterea de a ierta păcatele

De ce pe acesta din sutele de paralitici ai vremii? Evanghelia zilei ne arată (Marcu. 2.1-12) cum atitudinea fermă a prietenilor săi determină fermitatea atitudinii Mântuitorului.

Putem bănui că şi atunci, ca şi acum, în jurul lui Hristos se strânseseră o serie de gură cască, entuziasmaţi de cuvintele pline de har ale Domnului nostru Iisus Hristos, fără să vrea neapărat să şi schimbe ceva în viaţa lor. Cum putem bănui şi că, în multe rânduri, vor fi fost gata să aplaude la cuvintele lui care loveau în cei lipsiţi de lucrarea Duhului sfânt, fie ei cărturari, ori farisei, ori guvernanţi ori pur şi simplu oameni ai guvernării romane, nu puţini, de vreme ce localitatea avea punct de vamă pe faleza portului, oamenii puterii fiind interesaţi să nu le scape nici un ţechin din efortul bravilor pescari. Presaţi de starea de plâns a prietenului lor, bărbaţii despre care ne vorbeşte textul evanghelic refuză să se entuziasmeze şi aleg să-L entuziasmeze pe Hristos. Îşi iau paraliticul pe sus, îl trec prin mulţime şi, când nu mai pot avansa, sparg acoperişul casei. Chiar dacă ne gândim că nu este vorba despre un acoperiş ca al nostru de acum, totuşi gestul de curaj al prietenilor paraliticului entuziasmează. Căci dovedeşte că atunci când vrei să sprijini pe cel rănit şi bolnav nu te poţi opri la aparenţele cuminţeniei. Dovedind că Hristos, ca şi Împărăţia, se ia cu asalt.

Cu alte cuvinte ei trec din entuziasmul de ascultători ai cuvântului în ipostaza de împlinitori ai lui. Iar Domnul iubeşte împlinitorii Evangheliei. Şi de dragul lor lucrează minunea. Dar o lucrează cum ştie El mai bine: din interior spre exterior. Căci nu spune spectacular: fiule, saltă din paralizie, ca să aibă ce aplauda mulţimile şi aşa entuziaste. Ci spune: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale“ (Marcu 2.5). Observaţi că e ceva mai mult decât o vindecare? Intimitatea acelui „fiule“ este născută din unitatea lui Hristos cu omenitatea căzută în paralizia păcatului, iar aristocraţia dumnezeiască a lui „iertate îţi sunt păcatele tale“ arată unitatea Mântuitorului cu Tată şi Duhul Sfânt, izvorul deplin al iertării.

Ce nu vedeau cărturarii vremii, ca şi unii dintre cei care-şi spun creştini ori umanişti de astăzi? Că în faţa lor era chiar Cel Ce Este Dumnezeu, de aceea-şi permitea să ierte! Numai Unul Dumnezeu, au zis, şi n-au remarcat că El era Acela Care ierta. Mântuitorul, ca să limpezească situaţia, trece de la vindecarea dinlăuntru la aceea din afară, acceptând să facă pe plac entuziastei mulţimi de ascultători. Întrebarea Sa „Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia patul tău şi umblă?“ (Marcu 2.9) este, cum am numi-o astăzi, mai mult retorică. Hristos „dă în mintea oamenilor“, şi le provoacă o înţelegere nouă asupra vindecării. Scoală pe paralitic, dar numai după ce lămureşte că între cuvânt şi faptă trebuie să fie o concordanţă de putere dumnezeiască, că nodul iertării ca şi al vindecării este Hristos Dumnezeu.

Teribilă provocare, până astăzi. Cărturarii de astăzi, adepţii psihologiei, psihoterapiei, psihoterapiilor complementare şi hipnozelor oculte nu înţeleg ce caută omul la biserică, în comuniune cu Dumnezeul Cel Viu. Iată ce caută: iertarea! Datul dumnezeiesc fără de care nici o vindecare nu este făcută până la capăt. Unii dintre creştinii moderni, care-şi spun lesne că sunt mântuiţi, aruncă grabnic ideea: „Dar de ce să mergi la popă să te spovedeşti, căci scris este: Cine poate să ierte păcatele decât numai unul Dumnezeu?“. Şi drept spun. Că Ortodoxia nu învaţă că preotul iartă păcatele, ci îl arată pe preot ca pe unul dintre cei patru prieteni care sparg acoperişul conştiinţei, pentru ca pe funiile prieteniei, rugăciunii, iubirii camaradereşti şi ale smeritei făptuiri creştine să poarte pe prietenul lor, paralizatul de păcate, dinaintea lui Dumnezeu Mântuitorul.

Asta trebuie reţinut neapărat, preotul ştie cum să o facă pentru că, primind prin Apostoli harul acestei pedagogii din Duhul Sfânt, se pun ei însuşi pe targă, atunci când sunt afectaţi de păcate, pentru ca altul, uns, să poarte aceleaşi „intervenţii“ ca el, să îl poarte dinaintea Mântuitorului. Spovedania este o astfel de împletitură de funii purtate de prieteni pentru a fi dezlegat din legătura păcatelor.

Cine te duce, paralizat fiind de păcate, la alt vindecător decât Hristos, nu este prietenul tău. Face-ţi-vă prieteni dar, care să vă poarte la Hristos. Şi veţi înţelege deplin ridicarea din moartea păcatelor.