Actualitatea Evangheliei | Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post (Duminica ortodoxiei) » „Miluieşte-mă, Dumnezeule...“

Refren al pocăinţei şi smereniei, strigătul de durere sufletească pe care-l ridică lucidizarea dinaintea păcatului este, fără îndoială, cea mai de preţ roadă a postirii. Către aceasta ne cheamă Duminica aceasta. Ea ne obligă să vedem cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru. Ce conţinut are credinţa noastră, cărui Dumnezeu ne închinăm, mai ales la vremea aceasta de inflaţie în ce priveşte religiozitatea şi cultura religioasă. Cărui Dumnezeu îi postim postul. Pentru că la prima vedere pare că postim de dragul lui Hristos, pe Care-l ascundem între reţete de post sau diete stupide, uitând că scopul postirii nu este a nu mânca ci a-L mânca pe Hristos, trup şi sange.

Toată Evanghelia din Duminica aceasta, cuprinsă în Evanghelia după Ioan (1.43-51), nu-i alta decât construcţia identificării Dumnezeului celui Viu. Mai întâi prin Andrei, prin acesta pe Simon, fiul lui Iona, apoi pe Filip şi Natanail... Şi prin ei toată Betsaida, dinspre Betsaida lumea...

Ceea ce trebuie remarcat şi reţinut din descrierea momentului întâlnirii lui Hristos cu viitorii lui Apostoli este aceea că atât entuziasmul lui Andrei cât şi reţinerea lui Natanael sunt moduri de întâmpinare a lui Dumnezeu. Că nu-i regulă de bază ca pe Iisus Hristos să-L primeşti cu aplauze. Că îndoiala cinstită e mai de preţ decât acceptarea entuziastă şi că, în general, Dumnezeu are timp ca să stea de vorbă cu noi pentru ca să-şi limpezească dragostea Sa în fiecare din noi. De fapt, pentru omul modern, începutul Postului îl pune mereu în această alegere: îl accept pe Dumnezeu doar că aşa-i mersul istoriei neamului meu sau şi pentru că nu pot trăi fără El?

Personal cred că una dintre cele mai simpliste percepţii asupra creştinismului este reducerea sa la „tradiţia de familie“. Sunt ortodox şi iubesc ortodoxia nu doar pentru că moşii şi strămoşii mei sunt creştin ortodocşi, ci pentru că, analizând oferta de mântuire pe care ceilalţi mi-o propun, cea mai apropiată sufletului meu este Ortodoxia. Aceasta presupune să caut să-mi descopăr conţinuturile credinţei, să nu iau de bune toate scornelile cu pretenţii de tradiţie, să nu confund creştinismul viu cu anchilozările duhovniceşti, să nu dau lui Dumnezeu ovaţiile Cezarului, iar Cezarului închinăciunile lui Dumnezeu.

Aici se descoperă duhovnicia unui om. În modul în care se bucură de Dumnezeu. În calitatea relaţiei sale cu Dumnezeu. Tot mai des aud dinspre oameni religioşi cum că ar trebui să acceptăm toate scornelile despre energii, despre aure de tot felul, despre tot soiul de diete fals spirituale. Ba unora dacă-ţi permiţi să le spui că înainte de a citi marile gogoriţe media despre Maria Magdalena şi diferite Coduri - că avem inflaţie de literatură fals spirituală pe piaţă - ar trebui să mai pună mâna pe Scriptură şi să-şi plinească de acolo informaţia primară, că Osho nu-i mai mare decât Ioan Gură de Aur - dar se vinde mai bine gâdilând cultura superficială a omului modern cu tot soiul de acceptabilităţi morale -, că vatra de cultură a Ortodoxiei are de a face cu dogma nu cu dogmatismul şi altele de genul acesta te trezeşti boscorodit şi catalogat de redus cultural. Pentru că prea mulţi dintre noi s-au obişnuit să creadă că a fi credincios ţine de o oarecare comoditate duhovnicească, de un mod de acceptare a tuturor scornitorilor de cult. Ba unii cred că, dacă pui la punct câte un sectar, eşti împotriva duhului creştinismului.

Nu-i chiar aşa. Creştinismul, la care face apel Evanghelia din Duminica aceasta, este unul viu, cu atitudine dinaintea superficialităţii, responsabil dinaintea provocărilor vieţii. Îndată ce l-au cunoscut pe Hristos, nimic din viaţa anterioară a pescarilor nu a mai fost la fel. L-au însoţit cu preţul neodihnei, al durerii şi propriei vieţi, în cele din urmă. Petru, pescarul, risca la un moment căderea din apostolie. Pocăinţa este calea prin care îl redescoperă pe Hristos, Apostolul din el purtând mai apoi cuvântul Evangheliei dincolo de orice închipuire şi dincolo de orice cuprindere a vreunei acţiuni umane obişnuite. Andrei, fratele pescarului, rămâne icoana chemării dintâi, a celui cucerit de harul Mântuitorului din prima rostire. Ce este mai adânc decât chemarea aceasta? Modul în care Hristos l-a însoţit chiar şi atunci când părea a fi părăsit, pe crucea pe care guvernatorul Patrasului i-a rodit apostolia.

De aceea Biserica a aşezat, prin Sfinţii Părinţi, Duminica aceasta a Ortodoxiei în parcursul duhovnicesc al Postului Mare. Pe de o parte pentru a consemna şi conserva istoric momentul în care icoana a fost reaşezată în postura sa de revelare a dumnezeirii. Pe de altă parte pentru a ne spune, până la sfârşitul veacurilor, că postirea nu poate ţine de haosul din cultura şi sufletul nostru ci, pentru a fi postire autentică, ţine de recunoaşterea unei chemări pe care Hristos Dumnezeu, Chipul Tatălui, o face firii umane din noi. Cu fiecare om chemând omenirea întreagă la redescoperirea fundamentelor dumnezeieşti a vieţii cotidiene.

Desigur că nu este uşor să-ţi creşti sufletul pentru postire. Dar nimic şi nicio hrană nu este atât de dulce precum este postirea. Ea trebuie crescută în rugăciune, spovedanie, împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Altfel rămâne un moft, o predispoziţie spre religiozitate fără nicio legătură cu Hristos. Vreme este să-L redescoperim pe Acesta ca Domn şi Dumnezeu. Să nu pierdem ocazia aceasta. Nu pentru că ar fi ultima, ci pentru că El, Dumnezeul cel viu, ne aşteaptă. Aleargă în întâmpinarea noastră.