„Mironosiţele, de dimineaţă, venind la mormântul Tău, cu grăbire ajungând, Te căutau pe Tine, Hristoase, ca să ungă cu miresme preacurat trupul Tău; şi auzind cuvintele îngerului, semne dătătoare de bucurie Apostolilor au vestit: Că a înviat Începătorul mântuirii noastre, moartea prădând şi lumii dăruind viaţa veşnică şi mare mila“ (Slava... şi acum... Stihoavna vecerniei mici).
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Dar înainte de a cânta „cântarea de biruinţă“, ele, femeile acestea - pe care Evanghelistul Marcu le identifica a fi Maria Magdalena, Maria, mama lui Iosif (sau Iosie, cf Evangheliar), Maria, mama lui Iacob şi Salomeea (Marcu 15, 47 si 16, 1) - au trecut prin drama aceea care toate le-a schimbat, călcând moartea şi aducând nădejdea învierii fiecăruia din noi.
Femei evlavioase
Înainte de bucurie, a fost tristeţe şi numai nişte femei evlavioase, cum ne este lesne a le bănui pe cele acceptate de Hristos să-I stea alături, evlavioase şi, la rându-le, mame, puteau să guste împreună cu Maica Domnului din amarul Morţii. Din momentul acela, pare că răzbate până la noi plânsul tânguitor al cântării liturgice: „Mironosiţele femei, ajungând la mormântul Tău şi văzând peceţile mormântului şi neaflând preacuratul Tău trup, tânguindu-se, au mers zicând cu îngrijorare: Cine a furat nădejdea noastră? Cine a luat pe Cel mort şi gol şi cu smirnă uns, pe singura mângâiere a Maicii sale? O, cum ai fost omorât Cel Ce ai înviat morţii! Cum ai fost îngropat Cel Ce ai prădat iadul! Ci Te scoală, Mântuitorule, ca un Însuţi Atotputernic, a treia zi, precum ai spus, mântuind sufletele noastre“ (Slava Stihiilor Vecerniei Mari, facerea lui Cosma Monahul).
Discreţia şi sinceritatea credinţei
Poate că era cuprins în glasul lor cel mai adânc şi cel mai mişcător bocet, cântare după dragul Celui care trecuse în moarte. Gestul lor, graba sensibilă cu care aleargă la Mormânt, vădesc discreţia şi sinceritatea credinţei lor. Simplitatea demersurilor lor e clară. Nu există teamă de iudei (ca la Apostoli), nici de ostaşii romani, nu se gândesc la riscurile intrării într-o zonă deloc salubră sufleteşte (cimitir), nici la ora prea timpurie... Singura grijă: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?“ (Mc. 16, 3) ni le descoperă slabe fizic de hotărâte, extrem de hotărâte sufleteşte. Fidele ţelului de a-I aduce Mortului Celui drag onorurile ce I se cuveneau, semn că ascultaseră suficient şi căutau să plinească porunca cea mai de preţ a Legii - să iubeşti pe Dumnezeu... şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi.
Împlinesc Legea
Ori acum, în zori, împlineau legea: Dumnezeu făcându-Se Aproape beneficiind de toată iubirea lor curajoasă, netemătoare. Iubirea lor care amestecă „minunile cu lacrimi“ în mireasma iubirii de Dumnezeu, parfumul iubirii către Aproapele... Firii femeieşti, lesne impresionabile? Fie! Dar câtă aleasă virtute a bărbăţiei în alergarea lor la mormânt. Cântarea Celui Răstignit şi aflarea Celui Înviat! Câtă adevărată bucurie...
„Scoală-Te, Doamne…“
Cum minunat zice cântarea liturgică a Utreniei: „Miresmele îngropării Tale aducând, femeile au venit în ascuns, de dimineaţă, la mormânt, temându-se de semeţia iudeilor şi ştiind mai dinainte paza ostaşilor. Dar firea cea slabă a biruit pe cea bărbătească, deoarece gândul cel plin de milă a plăcut lui Dumnezeu. Deci, cu cuviinţă, grăiau: Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pe noi pentru numele Tău!“ (Slava Sedelnei II, Utrenie).
Icosul sărbătorii
Împlinea astfel cuvintele Celui pe care-L sărutau: „Milă voiesc, iar nu jertfă“ (Mt 9, 13). Cântarea lor însumând în ea, parcă, toate cântările lui Dumnezeu. După cum zice Icosul sărbătorii: „Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt, întâmpinat-u-L-au către dimineaţă, căutându-L, ca pe o zi, femeile Mironosiţe, şi una către alta grăiau: O, prietenelor, veniţi să ungem cu miresme Trupul cel de viaţă purtător şi îngropat, Trupul care a înviat pe Adam cel căzut, care zace în mormânt! Să mergem să ne grăbim ca şi magii şi să ne închinăm şi să aducem miruri, în loc de daruri, Celui Ce nu în scutece, ci în Giulgiu a fost înfăşurat, şi să plângem şi să grăim: O, Stăpâne, scoală-Te! Cel Ce dai celor căzuţi ridicare!“ În alergarea lor şi alergarea noastră, iar în alergarea noastră, ceva din măreţia alergării lor.
Icoana femeii creştine
Poate că vi se pare puţin lucru că am reuşit, împreună, să remarcăm curajul, dorul neostoit, fidelitatea, jertfelnicia alergării celei sfinţite a femeilor acestora, între care noi, ortodocşii, întotdeauna o includem şi pe Maica Domnului Celui Înviat. Pentru că din toate aceste virtuţi este alcătuită icoana femeii creştine de-a lungul unei istorii atât de cutremurate în Învierea lui Hristos, dar, uneori, atât de superficială, atât de indiferentă în raport cu Cel Înviat. Poate că n-ar fi rău ca „mândrele“ zilelor noastre, feţele palide care domină ecranele, coperţile, revistele, birourile manageriale ale firmelor, carieristele de orice fel şi cu orice preţ, poate n-ar fi rău, zicem, să ia aminte la frumuseţea acestor femei în alergare, care află un răspuns, nădăjduit, dar de nesperat: „Nu vă înspăimântaţi!... (Mc 16, 6). Spaima va fi lăsată blestem acelora care nu-L caută pe Hristos, care-şi vor pierde viaţa împrăştiindu-se în false îndumnezeiri, cosmetizându-şi în fiece zi moartea, în speranţa că ea nu va veni.
De cealaltă parte, Mironosiţele, cele care poartă mir Mirelui. Şi, Doamne, câtă bucurie află...
Femei evlavioase
Înainte de bucurie, a fost tristeţe şi numai nişte femei evlavioase, cum ne este lesne a le bănui pe cele acceptate de Hristos să-I stea alături, evlavioase şi, la rându-le, mame, puteau să guste împreună cu Maica Domnului din amarul Morţii. Din momentul acela, pare că răzbate până la noi plânsul tânguitor al cântării liturgice: „Mironosiţele femei, ajungând la mormântul Tău şi văzând peceţile mormântului şi neaflând preacuratul Tău trup, tânguindu-se, au mers zicând cu îngrijorare: Cine a furat nădejdea noastră? Cine a luat pe Cel mort şi gol şi cu smirnă uns, pe singura mângâiere a Maicii sale? O, cum ai fost omorât Cel Ce ai înviat morţii! Cum ai fost îngropat Cel Ce ai prădat iadul! Ci Te scoală, Mântuitorule, ca un Însuţi Atotputernic, a treia zi, precum ai spus, mântuind sufletele noastre“ (Slava Stihiilor Vecerniei Mari, facerea lui Cosma Monahul).
Discreţia şi sinceritatea credinţei
Poate că era cuprins în glasul lor cel mai adânc şi cel mai mişcător bocet, cântare după dragul Celui care trecuse în moarte. Gestul lor, graba sensibilă cu care aleargă la Mormânt, vădesc discreţia şi sinceritatea credinţei lor. Simplitatea demersurilor lor e clară. Nu există teamă de iudei (ca la Apostoli), nici de ostaşii romani, nu se gândesc la riscurile intrării într-o zonă deloc salubră sufleteşte (cimitir), nici la ora prea timpurie... Singura grijă: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?“ (Mc. 16, 3) ni le descoperă slabe fizic de hotărâte, extrem de hotărâte sufleteşte. Fidele ţelului de a-I aduce Mortului Celui drag onorurile ce I se cuveneau, semn că ascultaseră suficient şi căutau să plinească porunca cea mai de preţ a Legii - să iubeşti pe Dumnezeu... şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi.
Împlinesc Legea
Ori acum, în zori, împlineau legea: Dumnezeu făcându-Se Aproape beneficiind de toată iubirea lor curajoasă, netemătoare. Iubirea lor care amestecă „minunile cu lacrimi“ în mireasma iubirii de Dumnezeu, parfumul iubirii către Aproapele... Firii femeieşti, lesne impresionabile? Fie! Dar câtă aleasă virtute a bărbăţiei în alergarea lor la mormânt. Cântarea Celui Răstignit şi aflarea Celui Înviat! Câtă adevărată bucurie...
„Scoală-Te, Doamne…“
Cum minunat zice cântarea liturgică a Utreniei: „Miresmele îngropării Tale aducând, femeile au venit în ascuns, de dimineaţă, la mormânt, temându-se de semeţia iudeilor şi ştiind mai dinainte paza ostaşilor. Dar firea cea slabă a biruit pe cea bărbătească, deoarece gândul cel plin de milă a plăcut lui Dumnezeu. Deci, cu cuviinţă, grăiau: Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pe noi pentru numele Tău!“ (Slava Sedelnei II, Utrenie).
Icosul sărbătorii
Împlinea astfel cuvintele Celui pe care-L sărutau: „Milă voiesc, iar nu jertfă“ (Mt 9, 13). Cântarea lor însumând în ea, parcă, toate cântările lui Dumnezeu. După cum zice Icosul sărbătorii: „Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt, întâmpinat-u-L-au către dimineaţă, căutându-L, ca pe o zi, femeile Mironosiţe, şi una către alta grăiau: O, prietenelor, veniţi să ungem cu miresme Trupul cel de viaţă purtător şi îngropat, Trupul care a înviat pe Adam cel căzut, care zace în mormânt! Să mergem să ne grăbim ca şi magii şi să ne închinăm şi să aducem miruri, în loc de daruri, Celui Ce nu în scutece, ci în Giulgiu a fost înfăşurat, şi să plângem şi să grăim: O, Stăpâne, scoală-Te! Cel Ce dai celor căzuţi ridicare!“ În alergarea lor şi alergarea noastră, iar în alergarea noastră, ceva din măreţia alergării lor.
Icoana femeii creştine
Poate că vi se pare puţin lucru că am reuşit, împreună, să remarcăm curajul, dorul neostoit, fidelitatea, jertfelnicia alergării celei sfinţite a femeilor acestora, între care noi, ortodocşii, întotdeauna o includem şi pe Maica Domnului Celui Înviat. Pentru că din toate aceste virtuţi este alcătuită icoana femeii creştine de-a lungul unei istorii atât de cutremurate în Învierea lui Hristos, dar, uneori, atât de superficială, atât de indiferentă în raport cu Cel Înviat. Poate că n-ar fi rău ca „mândrele“ zilelor noastre, feţele palide care domină ecranele, coperţile, revistele, birourile manageriale ale firmelor, carieristele de orice fel şi cu orice preţ, poate n-ar fi rău, zicem, să ia aminte la frumuseţea acestor femei în alergare, care află un răspuns, nădăjduit, dar de nesperat: „Nu vă înspăimântaţi!... (Mc 16, 6). Spaima va fi lăsată blestem acelora care nu-L caută pe Hristos, care-şi vor pierde viaţa împrăştiindu-se în false îndumnezeiri, cosmetizându-şi în fiece zi moartea, în speranţa că ea nu va veni.
De cealaltă parte, Mironosiţele, cele care poartă mir Mirelui. Şi, Doamne, câtă bucurie află...
