Duminica ce uneşte Înălţarea şi Rusaliile este dedicată Părinţilor ce au participat la Primul Sinod Ecumenic, cel de la Niceea, de la care am primit şi păstrăm neschimbată până astăzi formula mărturisirii mântuitoare a dreptei credinţe sau Crezul, cum îl numim de obicei.
Autor: ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului
Crezul, pe care îl ştim cu toţii - căci îl rostim prima dată (sau este rostit de naşi în numele nostru) la Taina Sfântului Botez, iar apoi la fiecare Sfântă Liturghie -, expune, pe scurt, conţinutul credinţei noastre: Credem şi mărturisim pe Unul Dumnezeu, cunoscut şi preaslăvit în Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Credem şi mărturisim că Fiul, Dumnezeu adevărat, S-a pogorât din ceruri şi S-a făcut om adevărat, prin conceperea şi naşterea din Preacurata Sa Maică, Pururea Fecioara Maria. Credem şi mărturisim că a pătimit şi S-a răstignit, că a murit şi a fost îngropat, evenimente mântuitoare pentru a căror prăznuire anuală ne-am pregătit de-a lungul Postului Mare şi de a căror încununare cu Învierea Sa cea de a treia zi ne-am bucurat, iată, timp de patruzeci de zile, până la Praznicul Înălţării Domnului.
Inimile către Domnul
„Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui“, mărturisim în Crez, până ce va veni din nou, să judece viii şi morţii. Aşadar, acolo, de-a dreapta Tatălui Său şi a Tatălui nostru, Se află acum Mântuitorul Iisus Hristos şi într-acolo chemăm noi, preoţii, când rostim „Sus să avem inimile!“ - adică să avem toată atenţia şi gândurile, toate dorinţele şi speranţele -, iar poporul răspunde „(Le) avem, (înălţate) către Domnul“. De ce se cuvine să fie aşa? Pentru a-L primi cu vrednicie pe Împăratul tuturor, pe Cel nevăzut, înconjurat de oştirile cereşti, şi pentru a ne umple de Duhul Său cel Sfânt, Domnul şi Făcătorul de viaţă, pe care L-a trimis ucenicilor Săi la Cincizecime şi pe Care ni-L înnoieşte nouă mereu, în fiecare an la Rusalii şi apoi duminică de duminică, sărbătoare după sărbătoare, la fiecare Sfântă Liturghie.
A trăi în Hristos
După ce Mântuitorul ne-a arătat existenţa pământească a lui Dumnezeu prin învăţătura şi minunile pe care le serbăm pe parcursul anului bisericese, El ne arată acum şi existenţa cerească a omului. După ce L-am văzut pe Dumnezeu în om, El ni-L arată acum pe om în Dumnezeu. Nu pentru Sine face aceasta, ci pentru noi şi pentru a noastră mântuire, pentru ca să fie de acum înainte şi pentru noi „precum în cer, aşa şi pe pământ“, pentru ca şi noi să trăim de acum viaţa cerească, viaţă nouă, renăscută de Sus, din apă şi din Duh, prin Botez şi Euharistie, prin pocăinţă şi paza sfintelor Sale porunci.
A trăi această viaţă nouă în Hristos înseamnă a renunţa la patimile egoiste, omorându-ne, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „mădularele... cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli“, lepădând mânia, defăimarea, cuvintele de ruşine, „pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării“ (Col 3, 5-8).
Îl mâniem pe Dumnezeu
Ştim înălţimea şi exigenţele vieţii celei noi la care suntem chemaţi, însă neştiinţa, uitarea şi nepăsarea ne împiedică să punem în lucrare poruncile dumnezeieşti. Aceasta este şi cauza pentru care mereu primim semne că prin modul nostru de viaţă mâniem bunătatea lui Dumnezeu. Ce altceva sunt încercările de tot felul, bolile, epidemiile, inundaţiile atât de dese? Prin păcate noi întoarcem purtarea de grijă a Stăpânului vieţii noastre în mustrare, pentru că nu păzim libertatea pe care ne-a dăruit-o şi ne facem iarăşi, de bunăvoie, robi ai păcatelor. Şi, chiar mai rău, suntem nepăsători faţă de păcatele care ne înconjoară şi, de multe ori, încurajăm şi pe alţii să le facă, înmulţind astfel răul în lumea aceasta.
Păcat înmulţit
Cu durere mare în suflet însă vedem, în zilele noastre, cât de mult înmulţirea păcatului în societatea noastră atentează la curăţenia sufletească a fiilor Neamului nostru. Ce alt păcat a mai osândit Mântuitorul cu asemenea cuvinte: „Cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare“ (Mc 9, 24)?! Oare, nu sunt vizaţi aici şi cei care îi depărtează pe copii şi tineri de Dumnezeu, stricându-le mintea şi inima, mai ales, cu imaginile desfrâului, adulterului şi pornografiei expuse pretutindeni, la televizor şi în vitrine, în vorbe şi îmbrăcăminte?
Să ne trezim!
E timpul să ne trezim din acest somn al conştiinţei, să înţelegem mustrarea lui Dumnezeu, să ne îndreptăm viaţa, să fugim de păcate, să ne păzim mintea curată şi să cerem îndurarea lui Dumnezeu, prin post, rugăciune şi milostenie.
Cât de mare este taina credinţei noastre! Dumnezeu a coborât pe pământ, ca să ne ridice pe noi la ceruri, ca să ne unească cu Treimea, să ne umple de Duhul Sfânt, să ne dea şi nouă viaţa Lui, dacă voim. Să nu ne arătăm indiferenţi, nici nerecunoscători faţă de acest dar dumnezeiesc! Ci să îl primim cu frică, cu credinţă şi cu dragoste şi să îl punem în lucrare, căutând şi aflând astfel „cele de Sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu“ (Col 3, 1), Căruia fie slava, cinstea şi închinarea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin!
