Nu cred că se află icoană a suferinţei mai plenar marcată de prezenţa Domnului Iisus Hristos decât aceasta, a Duminicii pe care o întâmpinăm cu orbul la marginea Siloamului.
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Cântarea liturgică oferă o astfel de descriere cât se poate de acceptabilă: „Cel ce s-a născut orb zice în sufletul său: Au doară pentru păcatele părinţilor m-am născut fără vedere? Au doară pentru necredinţa neamurilor m-am născut spre dovadă? Nu sunt în stare să întreb când este noapte şi când este zi. Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre; că n-am văzut soarele strălucind, şi nici chipul Celui Ce m-a zidit. Ci mă rog Ţie, Hristoase Dumnezeule: Caută spre mine şi mă miluieşte!“ (Stihirile orbului, I, gls. 2).
„Lumină a lumii“
Că lumina pe care o dă Cel Care este „Lumina lumii“ (In 9, 25) nu este una oarecare şi că dincolo de vindecarea celui nevăzător întru vedere este ceva mult mai adânc, ne-o întăreşte iarăşi textul liturgic: „Soare nematerial, al dreptăţii, Hristoase Dumnezeule, Care celui din naştere lipsit de lumină i-ai luminat atât ochii trupului, cât şi pe cei ai sufletului, cu preacurată atingerea Ta, luminând şi ochii noştri cei sufleteşti, arată-ne fii ai zilei, ca să grăim Ţie, cu credinţă: Mare şi negrăită este milostivirea Ta spre noi, Iubitorule de oameni, slavă Ţie!“ (Slava Stihirilor vecerniei). De aici, şi accentul pe care-l pune Hristos Domnul în a Se defini ca „Lumină a lumii“, „atât cât este în lume“ (In 9, 5), pentru ca, mai apoi, să accentueze mereu că Cel Care-L va urma şi Care n-ar veni dacă El nu Se duce (In 16, 7), Duhul cel Sfânt, va face ca prezenţa lui Hristos să fie una veşnică.
Teribila dramatizare a contactului dintre cel atins de harul lui Hristos şi „cunoscătorii“, „literaţii şi legiştii“ Legii lui Dumnezeu, Evanghelia ne mai dovedeşte două lucruri: că nu noi suntem, slavă Domnului, judecătorii aproapelui (In 9, 16) şi că, în fond, nici o anchetă din lume, chiar dură, nu poate opri mărturia celui care a gustat din bucuria trăirii cu Hristos (In 9, 25 ş. u.). O bucurie din care se naşte inteligenţa aleasă, ascuţită, care, nu de puţine ori, chiar în vremea prigoanei comuniste, a pus în gura celor simpli cuvinte de nezdruncinat: „Nu cumva vreţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?“ (In 9, 27).
Pare a fi aici o doză de „obrăznicie“, după regulile cuminţeniei arogante, dar pentru noi, cei care ne bucurăm de izbăvirea din orbire a tânărului, aduce mai mult a răspuns care ne răcoreşte, prin inteligenţă şi curaj, de toate suspiciunile celor care, de veacuri, se-ndoiesc că pot fi făcute minuni şi peste noi, păcătoşii. Ceea ce este cert este că dincolo de lumea aceasta, întru care toate se văd, orbul capătă şi acea capacitate rară – numită har – de a surprinde pe Hristos, de a-L vedea.
Scoatere din orbire
Minunea-i dorul teribil de Cer născut de Hristos în noi. Nesăturat pe lumea aceasta. Căci bucuria aceasta, rod al luminii iubitoare a lui Dumnezeu, vede mereu, în prima geană de lumină primită de la Cel Ce este Lumina, un început, o arvună. De-aceea rostim, înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului: „Atrasu-ne-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi ne-ai preschimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fără de materie păcatele mele şi mă învredniceşte a mă sătura de desfătarea care este întru Tine, ca de amândouă venirile Tale (Întruparea şi cea de-a Doua venire, n. n.) veselindu-mă, să slăvesc, Bunule, această (adică „aceea de acum“, care în Sfânta Liturghie este „acest Trup şi acest Sânge“, prezent real pe Sf. Masă, n. n.) venire a Ta“ (Ceaslov, ed. 1990, p. 300, cu modificările propuse de Părintele Stăniloae).
Căci Liturghia Dumnezeiască este reluarea veşnică a minunatei scoateri din orbire şi umpleri de dorul lui Hristos. De aceea cântăm în ea „am văzut Lumina cea adevărată“. Acea lumină în care zicem „Lumina lui Hristos luminează tuturor...“
Iar din dor izvorăsc lacrimi...
