Vă aduceţi aminte de Hagi, Răducioiu, Dumitrescu, Lupescu, Belodedici sau Stelea? Stelişti sau dinamovişti la origine, aceşti fotbalişti şi mulţi alţii au răspuns prezent la fiecare convocare şi, mai mult decât atât, şi-au dat sufletul pentru echipa naţională, pentru suporteri şi România. Clasa politică e în stare să facă o “naţională” care să respire prin aceiaşi plămâni şi care să-i aducă pe români înapoi în tribune?
Autor: Milu OLTEAN
Echipa naţională de fotbal a României care a jucat la Campionatul Mondial din ’94 rămâne un etalon de valoare şi dăruire, un exemplu clar că şi noi, românii, ştim să ne strângem unii lângă alţii pentru a face performanţă. Prea mult se bate monedă de o vreme încoace pe interese meschine, pe coagulări de forţe într-o barcă sau alta, prea mult suntem dezbinaţi şi împărţiţi sub slogane şi umbrele de diferite culori. Prea uşor suntem ademeniţi la şuste ieftine, prea uşor întindem mâna după covrigi gratis şi mult prea uşor uităm că suntem cu toţii o mare familie, România. Politica devine interesantă dacă o privim ca pe un meci de fotbal. Vin unii, pleacă alţii, ne-am obişnuit cu regulile jocului, care întotdeauna curăţă de la cap la coadă tot ceea ce nu are culoarea politică a celor care conduc, fără a ţine cont că mai sunt şi jucători cu glezna fină, care ar putea marca dacă sunt puşi în valoare cu o pasă bună. S-a împământenit printre jucătorii politici regula golului de aur care mătură tot în cale, fiecare cunoaşte regula şi se conformează aşteptând ca finanţatorii să se schimbe şi cei care joacă să ajungă pe bancă. Valsul jucătorilor între bancă şi teren continuă de 20 de ani, se schimbă tricourile, se mai face câte un transfer, dar în general jucătorii sunt cam aceiaşi. Cei care ajung din nou în teren intră cu forţe proaspete şi dau la vrăjeală mingea printre picioarele adversarilor, pentru a obţine aplauzele spectatorilor. Meciul se stinge de fiecare dată după câteva faze încinse de poartă şi se mută la vestiare, departe de lumina reflectoarelor, unde rămân doar spectatorii. Aceştia sunt din ce în ce mai puţini, pentru că, de ce să nu recunoaştem, echipa politicienilor joacă tot mai slab, indiferent de culoarea tricourilor şi indiferent de strategie, sau antrenori. Jucătorii fac figuraţie pe teren şi n-au habar de spectatorii care plătesc pentru tot circul şi nici de faptul că sunt o echipă. Echipa jucătorilor politici ar trebui să reprezinte interesul naţional, dincolo de culoarea chiloţilor sau a jambierelor, dincolo de interesele impresarilor. Aici cred că avem o problemă, jucătorii noştri se scuipă între ei, îşi ascund mingea, îşi dau autogoluri, îşi dau pase mult prea lungi şi cred că au uitat că pe tricoul fiecăruia dintre ei e steagul României. Cu o asemenea atitudine spectatorii se vor rări tot mai mult, iar spectacolul va fi confiscat şi transformat într-un exerciţiu de imagine pentru marionete manevrate din lojă. Mi-e dor de Hagi şi de Lupescu şi mi-aş dori o echipă naţională a politicienilor, care să le readucă românilor plăcerea jocului şi zâmbetul pe buze. O echipă cu o singură inimă: România.
