Sfinţenia lui Dumnezeu nu este ceva care se alege şi se dă numai unora, ci la sfinţenia lui Dumnezeu avem acces fiecare. Putem să devenim fiecare sfinţi. Suntem apropiaţi de sfinţenie dacă viaţa noastră este conformă cu rânduiala lui Dumnezeu, dacă viaţa noastră împlineşte poruncile lui Dumnezeu.
Autor: ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului
Biserica a rânduit pentru fiecare Sfânt o sărbătoare anume, sărbătoarea trecerii lui spre viaţa veşnică, sărbătoarea naşterii spre viaţa cea veşnică. Noi, oamenii, ne serbăm ziua naşterii, dar nu ştim, de fapt, că ziua noastră cea mai importantă este ziua botezului nostru, este ziua în care ne-am născut pentru viaţa cea nouă în Hristos. Ne mai aducem aminte sau reţinem ziua în care am fost botezaţi?
Scopul rugăciunii
Şi iată că în Duminica după Pogorârea Duhului Sfânt şi după Lunea închinată Sf. Treimi, Biserica ne dăruieşte Duminica Tuturor Sfinţilor. Am putea să spunem că se concentrează în această Duminică rugăciunea Tuturor Sfinţilor pentru noi; cu ce scop? Ca să devenim şi noi mărturisitori ai lui Hristos. Evanghelia de astăzi ne atrage atenţia că fiecare dintre noi, care am primit Taina Sf. Botez şi ne numim creştini, trebuie să fim mărturisitorii lui Hristos. Prin viaţa noastră, prin ceea ce facem, trebuie să-L mărturisim continuu pe Dumnezeu, să fim mărturisitori ai Lui, aşa cum au fost modele pentru noi Sfinţii. Evanghelia spune: „Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea Tatălui şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea lui Dumnezeu-Tatăl“.
Cum se mărturiseşte
Ce însemnează a-L mărturisi pe Dumnezeu? Însemnează a nu-ţi fie ruşine să spui că eşti creştin ortodox. Cei care vin din alte locuri, din alte biserici, care s-au separat de Biserică, sau au fost rupţi din trupul acesta Sfânt al Bisericii, spun de la distanţă, strigă şi transmit prin tot felul de muzici şi de sisteme de acestea moderne: Iată, noi suntem cei sfinţi, noi vă chemăm la sfinţenie; lăsaţi Biserica! Nu Biserica vă mântuieşte, ci cântările noastre, predicile noastre, şi urletele noastre şi adunările noastre în stadioane, şi adunările mari vă vor duce pe voi la mântuire. Şi îl vezi pe câte un creştin ortodox că priveşte spre o biserică, priveşte spre o sfântă Cruce şi îi este ruşine să se închine cu semnul şi pavăza dată de Dumnezeu nouă: Semnul Sf. Cruci.
Pecete
În momentul în care unim cele trei degete ale mâinii drepte, mărturisim că credinţa noastră este în Dumnezeu în Treime - Tatăl, şi Fiul şi Duhul Sfânt -, Care este un singur Dumnezeu. Cu pecetea aceasta a Treimii îmi pecetluiesc mintea, îmi pecetluiesc inima, adică iubirea, şi apoi îmi pecetluiesc şi umerii, care reprezintă puterea fizică. În momentul în care spun „În numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh“, eu m-am dăruit lui Dumnezeu în Treime şi nu mai trăiesc doar ca om pământesc, ci trăiesc, în special, ca un ales al lui Dumnezeu, care a primit această pecete pe minte, pe inimă şi pe trup. Şi trupul şi sufletul au primit această pecete.
Alte semne
Mai sunt şi alte semne ale mărturisirii. Să nu fim credincioşi numai duminica, ci să fim credincioşi în toate zilele. Dacă duminica venim la biserică şi plângem păcatele noastre şi vrem să ne ducem de aici plini de har, plini de forţă, dar începem lunea cu aceleaşi păcate sau cu alte păcate; dacă începem cu ceartă în familie, cu duşmania între fraţi şi surori, cu împărţirea bunurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat, atunci nu-L mărturisim pe Hristos. Nu am fost vrednici şi nu suntem niciodată vrednici de darurile Sale. Dar ne dă Dumnezeu după mila Sa. Nu ştim însă să le preţuim, ne legăm prea mult de pământ şi vom pleca luând cu noi doi metri pătraţi fiecare în parte. Cei care sunteţi în judecăţi, care sunteţi în duşmănii, care vreţi să vă împărţiţi moşiile gândiţi-vă că nu plecaţi de aici decât cu doi metri pătraţi. Merită oare atâta ură şi atâta duşmănie pentru ceva ce nu-ţi aparţine, ci aparţine lui Dumnezeu, Care este stăpânul tuturor bunătăţilor?
Darurile lui Dumnezeu
Un tânăr, care avea multe bogăţii şi profita de bogăţiile sale, a fost întrebat de un înţelept: „Spune-mi, tinere bogat, ale cui au fost averile pe care le ai tu acum?“ A spus: „Ale tatălui meu“. Dar înainte, ale cui au fost? „Ale bunicului.“ Şi înainte? „"Ale străbunicului.“ Şi, după tine, ale cui vor fi? „Ale urmaşilor mei.“ Şi i-a spus: „Vezi că tu nu ai nimic aici, pe pământ, ci doar dreptul de a le folosi?“ Să ne dea Bunul Dumnezeu înţelepciune să ştim să folosim bine darurile Sale, bunătăţile Sale şi să nu căutăm comori pe pământ, unde rugina le distruge, unde molia le mănâncă, unde furii le fură, ci să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi apoi toate celelalte se vor adăuga nouă. Ce frumoasă este viaţa cu Hristos, viaţa care nu aduce supărare, care nu aduce teama că mâine pierzi ceea ce ai dobândit, sau ai câştigat sau ai primit de la alţii, ci aduce pace şi linişte, aduce împăcare cu Dumnezeu şi pregătire pentru viaţa de Dincolo.
Iubirea cea mai puternică
În Sf. Evanghelie de astăzi se mai adaugă ceva extraordinar, care depăşeşte mintea noastră. Spune Mântuitorul: „Dacă iubeşte cineva pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine“. Lucrul acesta s-ar putea să ne deruteze. Oare să-mi ceară mie Dumnezeu să iubesc ceva mai mult decât pe fiinţa care mi a dat viaţă? Să fie, oare, o cerinţă de asemenea intensitate şi gravitate, încât să nu mai consider eu pe părinţii mei? Când a spus Mântuitorul lucrul acesta a vrut să arate că, de fapt, şi părinţii trebuie să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe fii. Dumnezeu i-a dat lui Avram o poruncă, după ce i-a dăruit un fiu ca dar ceresc. I-a zis: Adu-l jertfă Mie! Vreau să văd: îl iubeşti pe fiu mai mult decât pe Mine? S-a urcat Avraam cu fiul său, fără să-i spună nimic, să aducă jertfă lui Dumnezeu şi, în momentul în care Dumnezeu a probat credinţa lui, a schimbat lucrurile şi a zis: Opreşte-te! L-a oprit îngerul şi i-a dat, din apropiere, un animal de jertfă, iar pe el l-a făcut tată al multor neamuri, tatăl tuturor seminţiilor lui Israel. Dacă am avea şi noi dragoste către Dumnezeu măcar cât un grăunte de muştar, vom putea spune unui munte să se mute din loc şi se va muta; va asculta de noi.
Credinţa şi nădejdea
Credinţa este darul cerului, este darul lui Dumnezeu, pe care l-am primit prin Taina Sf. Botez. Am primit credinţa, nădejdea şi iubirea, cele trei virtuţi teologice, ca dar de la Dumnezeu, în momentul în care, prunci fiind, am fost aruncaţi în baia Botezului. Dacă le-am primit ca dar, trebuie să le punem în aplicare, să devină ale noastre; numai atunci ele devin virtuţi, când le punem în viaţa noastră: când Îl iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, când nădăjduim că El va fi Cel Care are grijă de noi. Nu grija, nu angoasa aceasta zilnică, spaima că ce mâncăm mâine, trebuie să ne stăpânească pe noi, ci încrederea în Dumnezeu, Cel Care dă şi soare, Cel Care dă şi ploaie, Cel Care ne dă şi semne, dar Care ne dă mila Sa cea bogată. Dacă avem credinţă şi nu avem nădejde, credinţa nu este statornică, ci o avem pentru câteva momente, pentru cât suntem în biserică, apoi plecăm acasă şi lăsăm credinţa la o parte şi intrăm în păcatele noastre, care ne apasă şi ne strică viaţa. Dacă avem credinţă, şi dacă avem nădejde, împlinim aceste virtuţi prin iubirea pe care o dăm lui Dumneseu.
Modele
Sfinţii sunt pentru noi modele de iubire, căci ei şi-au dăruit lui Dumnezeu propria lor viaţă. Unii au fost martiri, alţii au fost mărturisitori în pustie, alţii au fost mărturisitori înaintea împăraţilor lumii. Sunt atâtea şi atâtea categorii de Sfinţi. Sfinţenia nu este ceva care se dă numai unora la anumite vârste. Avem Sfinţi de toate vârstele. Avem Sfinţi şi Sfinte mucenice; avem, deci, şi bărbaţi şi femei. Avem Sfinţi din toate preocupările sociale, din toate păturile sociale, începând de la împăraţi, până la cei mai simpli păstori. Fiecare dintre noi avem posibilitatea să ducem o viaţă plăcută lui Dumnezeu, o viaţă de Sfinţenie. Şi viaţa aceasta de sfinţenie începe din familie, botezând copiii noştri, căsătorindu-ne şi primind binecuvântarea lui Dumnezeu, nu trăind în păcat, în desfrânare, crezând că este suficient numai să fac un contract social la organul stării civile.
Mărturisitori oriunde şi oricând
Şi alte şi alte păcate sunt asupra noastră, dar mila şi ajutorul lui Dumnezeu, darul Lui, lucrează asupra noastră. Dacă Îl chemăm, dacă ne ducem în fiecare Duminică la biserică, dacă ne spovedim şi ne împărtăşim nu o dată pe an sau o dată în viaţă, ci ori de câte ori suntem flămânzi, ori de câte ori simţim foamea după Dumnezeu, El ne va dărui mila şi ajutorul Său. Şi să facem aceasta cât mai des, căci nu este păcat, ci din contră. Nu putem să spunem că o dată pe lună sau la două luni să ne împărtăşim. Dar un creştin adevărat îşi dă seama că numai într-o zi face sute şi sute de păcate, dar într-un an? Dacă ar fi numai un păcat pe zi - şi sunt 365 de zile -, ar fi atunci „numai“ 365 de păcate; poţi să le mărturiseşti, le mai ţii minte? Dacă te spovedeşti mai des, poţi să te apropii de Dumnezeu spunând păsul tău, spunându-ţi durerea pe care o simţi în momentul acela, nu pe care ai simţit-o înainte şi peste care ai trecut sau peste care s-au adăugat alte şi alte dureri.
Chemarea sfinţilor
Iată chemarea Tuturor Sfinţilor, iată chemarea Duminicii de astăzi: să fim mărturisitorii lui Hristos în familie, în comunitate, în ţară, oriunde ne aflăm, arătând, de fapt, că nu primim sau nu avem numele de creştin numai de formă, ci că suntem cu adevărat mărturisitori ai lui Hristos. Să cerem de la Dumnezeu pe cele sufleteşti mai întâi, şi apoi pe cele trupeşti, şi să spunem: „Doamne, ştiu că Tu cunoşti nevoile mele, vreau întâi să câştig mântuirea, vreau să-mi dai să pot să cresc sufleteşte, pentru că apoi vei avea grijă şi de mine şi de familia mea“.
Sfinţii toţi L-au mărturisit pe Dumnezeu prin viaţa lor şi prin credinţa lor, mântuindu-se. Şi aşa să facem şi noi.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin.
