Spuneam că am trecut cu Hristos în hotarele unde lucrarea Lui se cere iarăşi împlinită. De astă dată, un paralitic este adus în faţa Sa. Şi, văzând El credinţa celor care-l purtaseră dinaintea Lui, pune pe jar pe cărturari, zicând: „Îndrăzneşte, fiule, iertate fie păcatele tale!“ (Mt 9, 2).
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Icoana aceasta pe care ne-o descoperă Evanghelistul Matei este mult amplificată de descrierea pe care Sf. Marcu o face în Evanghelia sa (Mc 2, 1-5 ş.u.) şi de aceea a Sf. Luca (5, 18-21 şi următoarele). De aici aflăm gesturile de camaraderie deplină ale celor patru, care, purtându-l pe slăbănogit dinaintea lui Hristos, trebuie să „spargă“ acoperişul casei, în pragul căreia Hristos binevestea şi vindeca. Toată această grijă a prietenilor şi nezdruncinata nădejde că Acela poate să le vindece tovarăşul entuziasmează pe Dumnezeul Cel Viu, căci - ca şi în alte părţi - identifică în ei trăsături de caracter care, în istorie, vor face ca lucrarea creştină să se răspândească şi să cuprindă cât mai multe inimi. Să-l porţi pe cel care nu poate să se poarte! Să-l ridici pe cel care pare că nu se va mai ridica vreodată! Şi toate acestea doar pentru că tu crezi că Cel Care aşteaptă aducerea lui poate să împlinească prietenia ta cu minunea prieteniei Sale. Nu-i rost mai adânc dat nouă de acest efort al credincioşiei, decât acela care ne arată că a fi înaintea lui Hristos, cerându-I minunea, înseamnă a fi cu toţi ceilalţi care sprijină cu rugăciunea, cu fapta, cu gândul, minunea de care tu ai nevoie. De aici poate acel „Vai celui singur!“ care străbate glasul profeţilor.
Puterea de a ierta
Singuri se rup de comuniunea aceasta cărturarii, cei care nu află în literă ceea ce, în realitate, Duhul vădise ca fiind binecuvântare. Grabnici în a trage concluzii - ca mai toţi deştepţii pământului - Îl acuză pe Dumnezeu de blasfemie (de altfel, o acuză care va reveni mereu pe buzele lor, cap de acuzare şi în blasfemiatorul proces a cărui culme rămâne Golgota...). Pe de o parte, credinţa pe care o vede Hristos în oameni, pe de alta, blasfemia (deci şi necredinţa) pe care oamenii o văd în Hristos. Şi efortul pe care Hristos îl face pentru a face lămurită realitatea. Dincolo de vindecare, dând iertare! Adică, ceea ce noi am socoti ca fiind unul din cele mai mari daruri ale Duhului Sfânt, pe care Rusaliile îl revarsă peste lume. Din această capacitate excepţională de iertare izvorăşte puterea nemăsurată (dinamis) a Mântuitorului. Din această aplecare (înălţare) spre iertare izvorăşte toată "minunea", şi, până astăzi, aici ar trebui să căutăm - la izvoarele minunilor care ajung până la noi şi uneori ne cuprind - iertarea pe care Hristos o pune în ele, sămânţa de preţ care aghesmuieşte cu minuni tot Cerul Bisericii.
Lucrarea lui Hristos
Omul acela ridicat şi dus la casa sa (Mt 9, 7) este icoana plină de smerenie a minunii îndreptării fiinţei umane din scădere, din puţinătate şi slăbănogeală. Faptul că - asemeni oricărei icoane - e făcătoare de minuni, căci orice rugăciune împlinită este o minune, ne-o arată identificarea, în conştiinţa mulţimii, a lucrării lui Hristos ca fiind plină de slavă şi putere, ca şi umilinţa în care Matei, vameşul, lasă lucrul său (desigur, dătător de venituri!) pentru o "aventură" ce-i va aduce mântuirea. Şi, în fond, urmarea pe care noi astăzi o încercăm a o face lui Hristos are în ea ceva din frisonul acela care converteşte pe oameni. Îi poartă după El, în încercarea de a rămâne ai Lui…
„Milă voiesc, iar nu jertfă“
Toată dezvoltarea naraţiunii evanghelice pe care o face Sf. Matei mai apoi (v. 10-18) poartă cu sine emoţia primei amintiri a Evanghelistului - tocmai scos dintr-ale lumii - cu privire la "lucrul" lui Hristos. Pare puţin important, în raport cu marile probleme ale lumii moderne (criza armată, globalismul, postmodernismul, criza petrolului etc.), faptul că Iisus Hristos răspunde, la masă, unor întrebări răutăcioase - dar valabile - aruncate de fariseii jenaţi că Cel Care făcuse minunea ce adusese atâta slăvire lui Dumnezeu şade la masă cu "vameşii şi păcătoşii". Hristos, după ce-i lămureşte că "nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (v. 12), le dă şi cheia de aur a exegezei împărăteşti, pe care El, Hristos, aplicând-o, mântuieşte lumea: "Milă voiesc, iar nu jertfă", fiind cuvintele de aur care, o dată înţelese, te fac să-L înţelegi pe Hristos. La bază este acelaşi algoritm al înţelepciunii lui Hristos care, cum am văzut că a făcut-o cu slăbănogul, aşază în miezul de foc al minunii iertarea, cea care ţine şi duce mai departe lumea.
Nici noi n-am învăţat până acum cum că Hristos cere milă pentru a ţine cu Jertfa Sa lumea. Neiertători între noi, ne mai şi irităm când câte unul vede mai departe decât noi, în ale lumii, mila lui Hristos. Cel Care toate le ţine!
