Evanghelia de astăzi, a „umblării pe ape“ sau a izbăvirii din valuri a Sfântului Apostol Petru, se încadrează, din punct de vedere scripturistic, în acelaşi capitol, 14, al Evangheliei de la Matei, ca şi Evanghelia duminicii trecute, aceea a înmulţirii pâinilor şi săturarea celor cinci mii de bărbaţi.
Autor: Î.P.S. Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului
Şi de această dată, avem de-a face cu o mulţime de oameni veniţi să Îl asculte pe Hristos. O mulţime săturată de pâine, vindecată de boală, îndestulată de Cuvântul lui Dumnezeu.
De cealaltă parte, îi vedem pe ucenici, trimişi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe ţărm. Domnul slobozeşte mulţimile şi Se retrage pentru a Se ruga. Mai mult, chiar îi trimite pe ucenici pe mare, îndepărtându-i de ţinutul în care Se retrăsese pentru meditaţie, pentru rugăciune.
Ucenicii s-au înspăimântat
Iată însă că, la a patra strajă din noapte - ne spune Scriptura -, Domnul Se apropie de corabie, de ucenici, călcând apele, mergând pe ape. Şi aceasta, în timp ce valurile loveau cu putere corabia, făcând să crească teama ucenicilor. În Sf. Evanghelie ni se spune că ucenicii au crezut, prima dată, că este o nălucă şi „s-au înspăimântat“ şi că, „de frică, au strigat“. Hristos însă îi linişteşte, spunându-le: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!“
Desigur, teama ucenicilor e o teamă firească. Toţi avem temerile noastre, toţi suntem oameni cu frică şi îndoieli. Şi, de aceea, şi Petru, îndoit şi înspăimântat, zice: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine“. Şi Domnul îl cheamă către Sine.
Petru, dojenit
După ce face câţiva paşi însă pe ape, Petru începe să se scufunde. Este momentul în care strigă: „Doamne, scapă-mă!“ Sf. Scriptură ne şi spune, de altfel, când a început Petru să se scufunde: „Dar văzând vântul, s-a temut şi a început să se scufunde...“ „Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“
Hristos nu îl ceartă, neapărat, pe Petru. Sau îl ceartă aşa după cum fac părinţii cu copiii. Nu îi spune nici necredinciosule, nici un alt cuvânt rău sau greu, ci doar „puţin credinciosule“. Şi i-o spune şi pentru a-i arăta lui, şi mai ales nouă, că în credinţă întotdeauna suntem puţin agonisitori, că mai avem mult de adunat, de urcat, de înmulţit în Dumnezeu.
Suflarea Duhului Sfânt
Îndată ce Se suie în corabie, vântul, furtuna se potoleşte. Sf. Evanghelie ne spune, cu o altă ocazie, că Domnul a certat apele, valurile şi vânturile, pe când Acesta dormea într-o corabie. Vântul şi apele ştiau Cine este Făcătorul lor. În schimb, acum, altă suflare cuprinde sufletele ucenicilor şi îi potoleşte. E suflarea Duhului Sfânt, Care îi determină să mărturisească: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“
Darul: viaţa veşnică
Imaginea, icoana aceasta a Mântuitorului cu mâna întinsă către Sfântul Apostol Petru, ne trimite cu gândul la icoana „cerşetorului“ Hristos, Care ne aşteaptă întotdeauna cu mâna întinsă, pentru a ne izbăvi de păcat şi pentru a ne dărui viaţă veşnică.
În Sfântul Apostol Petru ne regăsim fiecare dintre noi, cu toate ale noastre, în vâltoarea vieţii de zi cu zi. Strigătul lui Petru nu e a unui om care fuge de necazuri, de vâltoare, ci a unuia care îşi dă seama că numai cu Dumnezeu poate trece prin toate acestea, scăparea fiind numai la El.
Domnul urcă în corabie şi toate se potolesc. Aşa e şi cu viaţa noastră. Când Domnul intră în corabia sufletului nostru, toate tulburările noastre şi toată învolburarea pier. Trebuie doar să îndrăznim către Domnul şi să Îi cerem ca El să potolească marea vieţii noastre învolburate.
Sfântul Petru ne învaţă ce să-I cerem lui Hristos. „Doamne, scapă-ne!“ Iar răspunsul lui Dumnezeu vine întotdeauna imediat şi sigur: „Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi!“
Cu Hristos, în corabia Bisericii
Să rămânem, aşadar, cu Hristos, în corabia Bisericii, locul în care El ne va face să nu mai simţim deloc teama de vânturile, de tulburările şi de nălucirile nopţii, şi de unde Hristos, dintotdeauna, aşteaptă înspre lume cu mâna întinsă, dornic de a împărtăşi îndrăzneala de a cuceri Împărăţia.
