Evanghelia pe care ne-o dăruieşte Hristos în Duminica aceasta, numită şi Duminica dinaintea înălţării Sfintei Cruci, aduce cu sine mângâiere şi linişte, atât de pierdutele ingrediente ale vieţii noastre cotidiene.
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Parte din convorbirea de taină a Mântuitorului cu Nicodim, In 3, 13-17, cuvintele acestei Evanghelii ne descoperă cât de atent este Dumnezeu la toate cutele sufletului uman. Nicodim, om ales în cunoaşterea Scripturii, vorbeşte cu Hristos în adâncă smerenie, în şoapta diafană a bucuriei de-a sta de vorbă cu El. Nu-I vorbeşte despre realizări personale, nu-I prezintă cariera sa de intelectual, nu-L sufocă în declaraţii de supuşenie, nu-L ispiteşte cu întrebări stupide. Nicodim, înţelept, Îl ascultă pe Hristos. Dându-ne lecţia deplină: a vorbi cu Dumnezeu înseamnă a-L asculta.
Cuvinte la încolţit
Desigur că lucrul nu-i uşor, într-o lume plină vorbă, de vorbărie şi vorbăreţi. De-atâta zgomot cât fac profeţii falşi, susurul Duhului Sfânt, Care ţine lumea, se pierde. Dumnezeu Îşi rămâne fidel, tăcut partener de lucrare omului, purtând cu Sine smerenia ca haină de lucrare. Bunul simţ, ca dar al Cerului, se descoperă a fi, cel puţin în cazul lui Nicodim, punctul comun de la care se construieşte teologia. Din contextul acestei convorbiri duhovniceşti vor rămâne fundamentale cuvintele despre „naşterea de sus” (In 3, 3-6), despre importanţa mântuirii şi disponibilitatea lui Dumnezeu de a ierta (In 3, 17-18), despre darurile întrupării lui Hristos (In 3, 19), lucruri de fineţe teologică pe care Domnul Iisus le va descrie astfel, la vedere, Apostolilor Săi, abia după ce aceştia au crescut sub ochii Săi. Biruit de smerenia intelectuală a lui Nicodim, Domnul Hristos îi descoperă Taine. Vizibil emoţionat, acesta ia cu sine cuvintele Domnului, aşezându-le în răsadul inimii, la încolţit.
Om într-o mare de oameni
Domnul nu S-a înşelat. Investiţia intelectuală pe care a făcut-o în Nicodim rodeşte când puţini se mai aşteptau. Hristos mort, părăsit pe culmea plină de noroi a Golgotei. Dintre toţi care se strânseseră în jurul Domnului, fără îndoială bucurându-L, ucenicul acesta de taină, dimpreună cu Iosif, „cel cu bun chip”, ies la lumină când totul părea cufundat întru întuneric. O lumină născută din intimitatea unui astfel de moment, ca acela pe care ni-l prezintă Evanghelia zilei de Duminică, mai de preţ decât toate minunile trăite? Aşa se pare. Pentru că iată, la vremea de încercare a răstignirii Domnului, ceea ce rămâne nu este decât ceea ce a picurat dulceaţa cuvântului divin în inima unuia care ştia să asculte. Toţi L-au părăsit, doar el, Nicodim, Îi iese în întâmpinare. Când totul pare pierdut, Nicodim salvează onoarea omenităţii, purtându-se ca un om într-o mare de oameni care se comportă ca animalele de pradă. Din ascultare s-a născut credinţa, din credinţă nădejdea, din nădejde dragostea. Aceasta este taina Evangheliei acesteia, cu Nicodim. Ceea ce se naşte în sufletul omului din ascultare de Dumnezeu e mult mai de preţ decât tot ce se naşte din vânzoleala de gesturi stereotipe pe care, grăbiţi, le săvârşim fără a mai cunoaşte şi înţelege o iotă din conţinut.
Din adâncimea smereniei
N-avem a ne minţi că suntem ai lui Hristos doar pentru că vorbim despre Dumnezeu. Dacă El ne-a vorbit şi nu L-am ascultat suntem mai de plâns, mult mai de plâns decât toţi aceia pe care-i socotim păgâni. Iar dacă nu ascultăm ce ne vorbeşte El, despre care Dumnezeu vorbim? Unul pe care ni-l închipuim mereu dator să ne asculte toate rugăminţile noastre, despre care credem că sunt rugăciuni, şi faţă de care n-avem decât datorii ieftine. Nu. La Dumnezeu nu aceasta este măsura bucuriei de-a-L vesti! Ea nu se naşte din frisoanele noastre pline de ifosele cunoaşterii, ci din adâncimea smereniei de a fi ales ca să primeşti aceasta. Din înaltul de lumină al darului pe care Hristos îl dă sufletului curat şi de împreună lucrarea cu Dumnezeu. Din şoapta plină de adevăr care l-a transformat pe Nicodim din intelectual al Scripturii în trăitor al dramei Golgotei, fericit soluţionată în străfundul de biruitoare ibăvire pe care coborârea la iad a Domnului a adus-o peste firea umană, atât de neatentă la şoapta harului care susurase ibăvirea.
Adevăruri de credinţă
Aceasta este lecţia lui Nicodim. Ca să treci din literă în Duh trebuie să treci de la rostirea cu emfază la trăirea adevărurilor de credinţă. Până în buza deznădăjduitore a Golgotei, din care se naşte mereu nădejdea Învierii.
