Evanghelia Duminicii acesteia, numită şi „după Înălţarea Sfintei Cruci”, cuprinde în miezul ei un verset de aur: „că ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul?” (Mc 8, 36).
Autor: pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Dacă am putea să fim atenţi, infinit mai mult decât la toate bagatelele în care ne diluăm timpul, la aceste cuvinte, dumnezeieşti, poate că zbaterea zilei de acum s-ar umple de sensul smerit al Crucii mai cu adevărat. Pentru că sensul pe care Hristos îl adaugă Crucii, opus demonetizării ei sectare ca unealtă de tortură, este acela al smereniei asumării bucuroase a răstignirii de dragul mântuirii, iar nu de cel al spectacularului ieftin, al eroismului decriptic, născut doar din biruirea amărelii vremii. Nu faptul că eşti sărac este virtute, ci faptul că dincolo de sărăcia ta străluceşte bogăţia unui suflet curat, sărăcit de păcate, desfăcut de falsele bogăţii care iau faţa momentelor de acum.
Viaţa, ca sărbătoare
Ceea ce este foarte important de reţinut este faptul că toate Duminicile sunt, în fond după Cruce. Pentru că ele se nasc din trunchiul de lumină al Crucii, care împarte lumea în două: până la Hristos şi după Hristos, iar hotarul este Crucea Golgotei. De aceea este important să înţelegem că acolo unde nu este Cruce nu-i praznic şi că, pentru a ne fi sărbătoare viaţa, ea trebuie să se desfăşoare după criteriile crucii, după exigenţele ei. Pentru că fără aceste exigenţe crucea devine un obiect oarecare, care face parte din apanajul lumii acesteia care tot ce atinge desacralizează, comutând în vitrinele sclipitoare ale vânzării valorilor, la preţul de nimic al lipsei de respect şi de rost duhovnicesc.
Exigenţele
Prima exigenţă pe care o cere cultura crucii este legată de faptul că nu poate vorbi de ea cel care nu o poartă sau cel care o poartă boscorodind la tot pasul onoarea de a o purta pe culmea Golgotei vieţii fiecăruia dintre noi. Căci atât suntem, cât am priceput din crucea care ne este dată, cât am priceput din lecţia pe care Dumnezeu o pune în crucea pe care o purtăm.
A doua exigenţă este legată de faptul că oricât de grea ne-ar fi crucea, ea nu are valoare decât în raport cu Crucea lui Hristos. Nu toate mârâielile noastre şi nici ofuscările pe care le simţim în parcursul vieţii noastre sunt mântuitoare. Dacă nu poartă în sine drama jertfenică a Crucii Celui Viu, crucea noastră este simplă încrucişare de neputinţe, care n-au nimic mântuitor în ele. Căci din smerenia ce-o poartă cu sine crucea umple viaţa, din acest dar măreţ născându-se sensul de dar al lumii, sens pentru care trăim. Căci trăim pentru a putea descoperi darul lui Dumnezeu ascuns în miezul lumii.
Toate duminicile
Pentru a putea descoperi darul lui Dumnezeu, toate Duminicile vieţii trebuie să le trăim după Cruce. Pentru că nu-i foloseşte la nimic omului câştigarea celor ale lumii, dacă sufletul, darul veşniciei din noi, nu-şi află deplin împlinirea.
