La vremea duşmăniei de acum, a trădărilor şi a lipsei de caracter ce ne-a cuprins într-o dureroasă şi ermetică grozăvie, Hristos ne înseninează iară şi iar cu binecuvântata Lui luciditate.
pr. conf. univ. dr. Constantin NECULA
Evanghelia de la Luca
Duminica aceasta, a XIX-a după Rusalii, aduce în urechile noastre – cu nădejdea Sfinţilor Părinţi că ne va intra şi în inimă – încă o nepreţuită învăţătură a Domnului Hristos. Cuprinsă în Evanghelia de la Luca (6, 31-36), lectura biblică a Liturghiei de duminică este parte integrantă a Predicii de pe Munte, a cuvintelor rostite de Hristos Ucenicilor Săi despre Fericirile care sunt trepte ale Împărăţiei (Lc 6, 20-27), a cuvintelor care temeluiesc vieţii de pe pământ promisiunea Cerului.
Greu de aplicat
Cine mai stă astăzi să le asculte? Cuvintele acestea, care au schimbat vieţi pe veşnicie, care au umplut Raiul de suflete, azi ne apar şterse de prea multa lor utilizare fără rost, ca nişte veşminte de nuntă purtate în piaţă. „Şi precum voiţi voi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Lc 6, 31). Oare de câte ori n-am auzit cuvintele acestea şi oare de câte ori n-am înţeles că sunt greu de aplicat, mai ales când ai în gâtlej gustul deznădejdii şi al durerii, al trădării! Cum, de unde să mai poţi face binele, când te înconjură rânjetul absurd al minciunii şi al mediocrităţii, al snobismului ridicat la rangul de ştiinţă şi al prostiei ridicate la rang de monedă de schimb în monetăriile imposturii şi corupţiei! De unde să mai poţi răbda sărăcia în care te zbaţi, după ce-ai muncit, cinstit, o viaţă întreagă şi constaţi cum şmecherii vremii tinereţii tale au devenit profeţii ruperii de sensuri de acum! De unde să iei forţa de a merge mai departe, când vezi cum totul merge prea departe?
Taina iertării
Ochii ridicaţi la Cer rămân singura manifestare de omenie în nebunia de acum. Acolo, dincolo de azurul pocit de o lume ce-şi arde noxele cu frivolitate păgână, ticăloşia nu mai încape. Acela este spaţiul dinspre care mereu ne vine încurajarea de a rămâne creştini, cu preţul umilirii sufletului tău de lecţiile date de toţi parveniţii care, doar pentru că învârt bine frazele, cred că au şi cheia cuvintelor convertite-n Cuvânt. Tăria inimii creştine nu poate veni din mode, ci din taina care ţine inima: taina iertării. Pentru că îndemnul Mântuitorului este acela de a căuta să dăruieşti iubire acolo unde ea nu-şi află răspuns către tine, acolo unde exerciţiul dragostei s-a transformat în minciuna circumstanţei, a invidiei ascunse după admiraţia falsă, a minciunii care strigă mereu a avea dreptate, a colportării de zvonuri calpe ca adevăruri veşnice.
Să reînvăţăm iubirea
Poate că este, a câta oară, vremea să reînvăţăm iubirea fără sfârşit. Poate că toate nenorocirile acestea care vin peste noi, deşi ne par atât de luminoase toate, poartă în ele tâlcul adânc al Cerului care ne vrea ca el, departe de micimile neiubirii. Poate este vremea să reînvăţăm că atât valorăm ca Neam, cât am înţeles din Evanghelie. Că atât valorăm, cât iubim fără ifose, fără măşti, fără intervale şi lipsiţi de fidelitate.
Iubirea în răbdare
Dintre toate textele evanghelice, acesta cu iertarea vrăjmaşului şi iubirea celui care nu te iubeşte, astăzi, când aproape toate cuvintele au fost distruse de falsa lor utilizare, s-au transformat în cuvintele care judecă lumea, pare cel mai frumos. Iubirea în răbdare, fără a aştepta ceva la schimb, neameniţând cu nădejdea că vei obţine dragoste cu sila, pecetluită cu peceţi de pace infatuată, iubirea cinstită de taina dumnezeirii din ea, eliberată de dimensiunile minciunii sociale, de masca de a merge mai departe cu orice preţ. Hristos ne cere astăzi, ca oarecând, să ne câştigăm mântuirea nu prin sforţări fără sens, cât prin exerciţiul acesta al normalităţii iubitoare, al iubirii iertătoare.
Pătimaşi
Atât contăm în circuitul de valori al raiului, cât reuşim să ne facem viaţa rai în iubire. Porunca vremii de-acum este: urâţi-vă, zâmbind unii la alţii, faceţi carieră cu orice preţ, de cele mai multe ori cu preţul sufletului vostru, jigniţi şi călcaţi în picioare orice morală în afară de cea a bunului vostru plac. Dezbrăcată de haina creştină, lumea caută hlamidele opulenţei, neînţelegând câtă lumină se ascunde într-un petec de Cer ce ne descoperă identitatea reală la care suntem chemaţi. Pătimaşi şi suficienţi, aruncăm de pe noi zdrenţe din ţesătura de lumină a Cerului, ca să ne pavoazăm în cârpa de steag a cine ştie căror interese care ne-au transformat în pioni. Hristos nu ne vrea aşa, demisionari din darurile prin care a înnobilat lumea!
Veşnicia iubirii
De-aici greutatea trăirii propunerii evanghelice din duminica aceasta, ca din toate duminicile vieţii. Ne este mai uşor să simulăm răutatea şi ura, decât să trăim cu adevărat veşnicia iubirii. Ne este mai la îndemână traiul în cocseria păcatului, decât în limpezimea virtuţilor. Mai lesne să fim oare foşti creştini, decât pururea ai lui Hristos? Desigur că şi gândul nostru din aceste rânduri poate părea desuet.
Rugă
Oare chiar mai contează Hristos? Mai înseamnă ceva pentru mine şi cei ce-mi locuiesc dragostea, căci, vai, dacă nouă a ajuns să ne fie greu să iubim pe cei care ne iubesc, cum am putea să mai facem şi efortul de-ai iubi pe cei care ne urăsc? Oricât aş părea de neîntreg la minte, prefer să-mi duc până la capăt fericirea de-a încerca să iubesc, oricărei nefericite împliniri în ură. De aceea rog mereu şi mereu pe Cel Ce ne este Iubire: iubesc Doamne, ajută neiubirii mele!
