Postul Crăciunului aduce provocările specifice unei astfel de perioade. Nu, nu spre cartea de bucate trebuie să ne aţintim privirea. Nu, nu dinspre cele ale pântecelui vine greutatea postirii. În nemernicia alergării noastre prin lume, avizi de bani şi funcţii, sclerozaţi sufleteşte de drama unor zile stresante şi mincinos-fericite, gălbejiţi la suflet de invidie am uitat că pentru a posti se deschide Scriptura şi sufletul, se caută adevărata Hrană, dumnezeieştile Taine, şi se vindecă gălbejeala sufletească prin transfuzia de Sânge şi Trup dumnezeiesc, aceea care redă culoare vieţii şi bucurie acesteia.
Autor: pr. Constantin NECULA
Ameţeala de sensuri în care se va zbate mare parte din mass-media românească, amestecând postul în toate aberaţiile regimurilor extrem orientale, în filosofii ale pântecelui ascunse după ifose de olimpism macabru va influenţa mare parte din modul nostru de a gândi sau regândi postirea. Pentru că ni-s mai uşor de ţinut cuvintele oamenilor decât rânduiala Părinţilor, căutăm lesne sănătate în regimuri alimentare, amestecând învăţătura creştină când cu reiki, când cu naturisme ieftine, când cu snobisme misticoide, absurde şi vulgare prin infatuarea lor, de genul radiesteziei sau astrologiei.
Pentru creştin, postul nu-i alta decât bucurie. O parte din cale, nicidecum finalul, un mijloc, nicidecum o finalitate dintr-aceea care te cheamă la gestul orgolios de a te bate cu pumnii în pieptul nesmeririi tale. Aţi remarcat şi voi, sunt convins, că acolo unde se practică o asceză neechilibrată sau fals construită pe Hristos, cresc orgoliile, se construiesc şcoli de postitori după reţete, se-amestecă încruntările snoabe cu ridicarea de sprânceană moralistă, se caută a se şlefui individul în detrimentul persoanei. Astfel de excese au găsit boli peste tot, aşa cum excesul de teologhisire pe seama exorcismelor află draci în toate ungherele lumii.
Atenţia postirii nu înspre excesiva reţetare a alimentaţiei se îndreaptă. A posti este, dacă vreţi, forma primară a verbului „a te Împărtăşi”, în sensul în care postim să ne împărtăşim, nu doar să slăbim sau să ne însănătoşim. Nimeni nu poate nega rostul vindecător, taumaturgic, al postirii, dar trebuie înţeles: postul creştin nu ne vindecă de boală; postul creştin ne vindecă de moarte! Căci finalitatea lui nu-i uciderea trupului, ci transfigurarea acestuia, umplerea lui de lumina Învierii, aceea care face prezent Betleemul în fiecare clipă a vieţii.
Cum ne-a ajuns postul, aşa ne-au ajuns şi colindele. Fade, repetate maşinal, amestecate cu americănisme ieftine, nerostite până la capăt. Nu mă credeţi? Cercetaţi şi vedeţi ce colind mai ştiţi până la capăt? Ce poezie de Crăciun vă mai aduce aminte de curăţia copilăriei? La modul de desen-animat în care-l tratăm pe Moş Nicolae sau la modul pieţar în care-l plimbăm printre valorile copiilor noştri pe Moş Crăciun am ajuns de râsul celui mai de râs dintre cei care râd de noi. Falnica prăznuire a Crăciunului românesc a pălit printre stanioluri şi artificii, în armonii de colinde manelizate, retardate produse ale unei culturi retardante, amestecând Taina Naşterii Domnului cu toate sloganurile publicitare ale unei economii sărăcite de iniţiativă, plină de copy paste dinspre anorexica propunere culturală americană spre bulimica şi ipohondra cultură europeană.
Nu. Măcar postul acesta refuzaţi să vă ţineţi sufletul departe de Dumnezeu! El ne locuieşte betleemica alcătuire de asceză şi cunoaştere ce ne este mărturia creştină. Fără reţete, cu moartea pe moarte călcând. Sensul Naşterii Sale deplin în Înviere arătându-se. Colinde, colinde...
Pentru creştin, postul nu-i alta decât bucurie. O parte din cale, nicidecum finalul, un mijloc, nicidecum o finalitate dintr-aceea care te cheamă la gestul orgolios de a te bate cu pumnii în pieptul nesmeririi tale. Aţi remarcat şi voi, sunt convins, că acolo unde se practică o asceză neechilibrată sau fals construită pe Hristos, cresc orgoliile, se construiesc şcoli de postitori după reţete, se-amestecă încruntările snoabe cu ridicarea de sprânceană moralistă, se caută a se şlefui individul în detrimentul persoanei. Astfel de excese au găsit boli peste tot, aşa cum excesul de teologhisire pe seama exorcismelor află draci în toate ungherele lumii.
Atenţia postirii nu înspre excesiva reţetare a alimentaţiei se îndreaptă. A posti este, dacă vreţi, forma primară a verbului „a te Împărtăşi”, în sensul în care postim să ne împărtăşim, nu doar să slăbim sau să ne însănătoşim. Nimeni nu poate nega rostul vindecător, taumaturgic, al postirii, dar trebuie înţeles: postul creştin nu ne vindecă de boală; postul creştin ne vindecă de moarte! Căci finalitatea lui nu-i uciderea trupului, ci transfigurarea acestuia, umplerea lui de lumina Învierii, aceea care face prezent Betleemul în fiecare clipă a vieţii.
Cum ne-a ajuns postul, aşa ne-au ajuns şi colindele. Fade, repetate maşinal, amestecate cu americănisme ieftine, nerostite până la capăt. Nu mă credeţi? Cercetaţi şi vedeţi ce colind mai ştiţi până la capăt? Ce poezie de Crăciun vă mai aduce aminte de curăţia copilăriei? La modul de desen-animat în care-l tratăm pe Moş Nicolae sau la modul pieţar în care-l plimbăm printre valorile copiilor noştri pe Moş Crăciun am ajuns de râsul celui mai de râs dintre cei care râd de noi. Falnica prăznuire a Crăciunului românesc a pălit printre stanioluri şi artificii, în armonii de colinde manelizate, retardate produse ale unei culturi retardante, amestecând Taina Naşterii Domnului cu toate sloganurile publicitare ale unei economii sărăcite de iniţiativă, plină de copy paste dinspre anorexica propunere culturală americană spre bulimica şi ipohondra cultură europeană.
Nu. Măcar postul acesta refuzaţi să vă ţineţi sufletul departe de Dumnezeu! El ne locuieşte betleemica alcătuire de asceză şi cunoaştere ce ne este mărturia creştină. Fără reţete, cu moartea pe moarte călcând. Sensul Naşterii Sale deplin în Înviere arătându-se. Colinde, colinde...
