Am descoperit din întâmplare, în întortocheata şi nesfârşita lume a internetului, un album foto despre România din perioada interbelică realizat de fotograful german Kurt Hielscher. Dacă aveţi chef de-o călătorie peste timp, să-i vedeţi pe cei ce ne-au dat nume, daţi o căutare.
Autor: Milu OLTEAN
Vă asigur că România văzută prin ochii fotografului german e o Românie specială, care seamănă al naibii de mult cu România pe care o vede prinţul Charles şi pe care noi o uităm în fiecare zi.
O fotografie bună face cât o sută de cuvinte, iar o fotografie bună trece graniţa timpului şi peste ani se transformă în document, mărturie vie a unor locuri şi fapte. Am răsfoit virtual albumul „România” al lui Hielscher, tipărit în 1938, şi o după amiază întreagă nu m-am putut dezlipi de ecran. Revelaţia unei Românii interbelice surprinse în toată splendoarea, din creierul Carpaţilor până-n Delta Dunării, din Banat în Moldova, din cetăţi mândre şi până la biserici săseşti fortificate, m-a făcut să mă simt mândru, mai ales că un german a văzut prin ochiul aparatului foto ceea ce noi avem în ogradă. Dacă aveţi curiozitate, o să vedeţi Sibiul vechi, Braşovul de altădată, Clujul din alte vremuri, Iaşiul, Timişoara, Bucureştiul de acum vreo 80 de ani, Galaţiul, chiar şi piaţa centrală a Mediaşului, plus multe alte locuri minunate, în adevărate fotografii document, arc peste timp. Mirifica Românie fotografiată de Hielscher are un aer aparte, fiecare loc are o amprentă atât de puternică şi o încărcătură spirituală profundă, încât te face să te cutremuri. Albumul este alb-negru. Aşa era tehnica atunci. Dar România din album dezvăluie o ţară curată, cu un suflet viu, colorat în toate culorile văzute vreodată sub mândrul soare. Locurile sunt incredibile, aşa cum acum le mai văd doar străinii care vin la noi în ţară, unice şi încărcate de ceva aparte, dar ceea ce reprezintă o adevărată lovitură de ciocan în moalele capului în album sunt oamenii. Cei ce ne-au dat nume. Moşii şi strămoşii noştri surprinşi de Kurt Hielscher sunt coborâţi direct din poveste, indiferent că sunt prinşi în prim-plan, la muncă, la horă, la câmp, în pieţe sau în diferite locuri. Ochii, adevărate ferestre deschise spre suflet, spun totul, iar dacă o să vedeţi albumul o să înţelegeţi perfect ce-am avut odinioară şi ce pierdem în fiecare zi sau ce nu ne mai place să vedem şi să preţuim. Portul celor ce locuiau în arealul românesc, aici mă refer la toate naţionalităţile - şi nu sunt puţine la număr -, este cu adevărat impresionant. N-am niciun dubiu că Hielscher a reuşit o operă de geniu: să convertească sub semnul luminii însuşi sufletul naţiunii române, acel suflet arhaic şi modern totodată, îngemânarea de forţă şi fragilitate, de Eros şi Thanatos. Sufletul naţiunii pe care îl ponegrim, îl înjurăm, îl blamăm şi-l învinovăţim pentru toate neajunsurile, dar care l-a făcut pe prinţul Charles să spună: „hrăneşte sufletul şi inima. Asta îţi face, până la urmă, România”. Mă întreb când o să ajungem să vedem şi noi ceea ce ne spun alţii, când o să ne dăm seama ce ucidem prin nepăsare şi neînţelegere. România lui Hielscher e specială, cea a prinţului Charles la fel, de ce n-ar fi şi a noastră?
