Sunt o grămadă de filme cu poştaşi, The Beatles şi regele Elvis au cântat despre scrisori şi poştaşi, fără îndoială că poştaşul e un personaj care apare în piese de teatru, în poezii, cred că e chiar un personaj urban cu oarecare însemnătate. Când văd pe ecrane titluri care vorbesc despre falimentul Poştei, despre poştaşi în marş spre grevă, despre disponibilizări, îmi vine în minte un refren celebru “video killed the radio star”, adică, într-o traduce aproximativă, televizorul a ucis radioul. Pe poştaş oare cine l-a ucis?
 |
| Milu OLTEAN |
Poate că Romeo cu a sa Julietă ar fi fost invidios pe vremurile de azi, când dragostea se aude pe telefon sub formă de sms. Piu-piu. Cine ştie? Trăim într-o lume în care realitatea cotidiană interferează cu realitatea virtuală, când facturile, mesajele de amor şi gratulările de ziua de naştere vin pe telefonul mobil, când urările de sărbători se fac pe mail, lejer şi prin copy-paste de pe site-uri de profil, despicând mai apoi aiurea prin spaţiul virtual de la un capăt la altul al lumii. Totul e la un buton sau o aplicaţie distanţă, timpul e comprimat, spaţiul e o chestiune relativă, fotografiile se retuşează în Photoshop, mesajul subliminal se contopeşte cu cel aflat la vedere, iar printre profiluri de Feisbuc, cutii virtuale de scrisori, mesagerie vocală, ştiri la minut, evenimente fulger, trebuie să te strecori şi să şi trăieşti. Cumplită boală de gânduri şi împărţeala asta între tine cel din viaţa ta de zi cu zi şi “celălalt tine” din realităţile virtuale. Unde să mai aibă loc în lumea asta brăzdată de legături nevăzute poştaşul, acel minunat mesager coborât din alte lumi? Când aţi scris ultima dată o scrisoare? Cred că, la fel ca alţii, poştaşul a căzut pradă unui război invizibil denumit de analiştii moderni şi mondeni, progres. Specialiştii spun că aşa e firea lucrurilor, să suporte transformări, iar în acest cotext a vorbi despre meserii moarte şi despre meseriaşi dispăruţi devine o normalitate numai bună de înregistrat în statistici. Poştaşii ar fi şi ei în această categorie, a meseriilor pe cale de dispariţie, pentru că, iar aici urmează o ordine nefirească de enumerări: nu mai scriem scrisori şi felicitări, ziarele şi revistele tipărite pe hârtie sunt tot mai puţine, bunicii şi-au tras şi ei card unde încasează pensia, factura la curent o poţi plăti şi la chioşcul din colţ, iar comunicările de la finanţe, primărie sau alte organe pot intra şi în căsuţa de mail. Îmi aduc aminte de poştaşii de altădată, veritabili îngeri păzitori ai zonelor în care-şi făceau meseria. Cunoscuţi de toată lumea, apreciaţi şi iubiţi, aceştia erau la curent cu toată viaţa cartierului. Poştaşul ştia cine cu cine se iubeşte, cine are nepoţii în vacanţă, cine are rude în America, cine are un deces în familie sau cine are un fiu în armată. În acest tablou idilic, un umăr pe care să plângi, un piept la care să te bucuri nu erau niciodată de evitat. Vremurile s-au schimbat şi nu cred că nu vă încearcă aşa o mică emoţie când vă uitaţi la titlurile care vorbesc de falimentul Poştei. O fi mare Poşta şi cu treburi multe, iar eu nu i-am amintit decât pe poştaşi. Pentru mine a fost aşa o undă de tristeţe, e o altă meserie care se prelinge uşor spre uitare. Un război prea mare pentru o meserie aşa de mică, o realitate virtuală mult prea vastă pentru un univers uman atât de îngust. Vă aduceţi aminte când aţi primit ultima scrisoare în cutia poştală?
