Cine ia de dimineaţă o şpagă departe ajunge. Fie şpaga cât de rea, tot mai bine-n ţara mea. Şpaga mică răstoarnă hopul mare. Cine ia azi o şpagă, mâine ia două. Autocare, poliţişti, Bacalaureat, anchete, şpăgi. Procurori, medici, poliţişti, funcţionari, şpăgi. Anchetatori, anchetaţi, cercetători şi cercetaţi, şpăgi. Trăim periculos, aşa cum au trăit şi cei dinaintea noastră, de la care am învăţat curioase apucături, iar în pas cadenţat după noi vin alte generaţii, care nu se pot lepăda de nărav.
 |
| Milu OLTEAN |
Şpaga şi şmecheria au mers mână-n mână pe la noi şi tare bine s-au mai lipit de sufletul românului, în căutare de „artificii” pentru rezolvarea vreunei situaţii. La umbra năucitoare a ploconului şi peşcheşului, unii au crescut falnici ca stejarii şi s-au asigurat întotdeauna că le merge bine, dacă dau ceva celui de deasupra. În comunism, părinţii au dat şpagă pentru un pachet de unt pe sub tejghea, instalarea unui telefon, un televizor alb-negru, un loc mai sus pe listele cu repartiţii la maşini de spălat. Sistemul construit pe furt la cântar şi raportări din puţul gândirii a încurajat practica micilor atenţii, numai bune de rezolvat una-alta. Anii capitalismului învelit în pampers n-au adus nici ei schimbări de optică, ba chiar au încurajat toate formele de şpagă. N-a existat nimic pe lumea asta care să nu poate fi „rezolvat”, de la autorizaţii complicate şi până la vânzări de fabrici, uzine şi terenuri, de la operaţii de polipi şi până la o canistră de benzină. De sus până jos, şpaga s-a răspândit ca o molimă şi s-a aşezat cuminte pe categorii. Şpăgi mici, şpăgi mari, în funcţie de ambiţii. Oamenii mici au devenit mari cu şpaga în mână, oamenii mari au deveni giganţi tot cu şpaga, unii şi-au aranjat copiii, alţii vecinii, alţii amantele şi nepoţii soţiei. Nu cred să fi fost vreo barieră care să nu poată fi trecută de şpagă, indiferent de domeniu. Într-o libertate fragilă, fiecare şi-a înţeles drepturile după cum a avut chef şi resurse. Amuzant e că, din când în când, ni se deconspirau marile şpăgi, tunurile de miliarde, iar toţi ne minunam de parcă n-am fi ştiut cu ce se mănâncă. Fluieram a mirare. Aşa am crescut, aşa am îmbătrânit, aşa ne-au învăţat, aşa am învăţat pe alţii. Cine a avut ceva de rezolvat şi n-a avut chef să meargă pe drumul legal şi normal, să muncească pentru nişte rezultate, să obţină un beneficiu cât de mic pentru care să nu se streseze a dus mâna la buzunar şi a dat şpagă. Simplu şi eficient, dar deloc normal. Cei care au dat Bacalaureatul anul acesta au 18 ani, iar până la această vârstă mulţi dintre ei au văzut şi trecut printr-o sumedenie de situaţii în care cineva dintre apropiaţi a dat şpagă pentru a rezolva ceva. Poate ei înşişi, poate părinţii. Iar exemplele agăţate în spaţiul public, peste tot în jurul lor, le-au dat de înţeles că aşa stau treburile. Şpăgile de sute de euro nu cred că erau banii de la colindul de Crăciun sau din alocaţii, ci banii pe care i-au plătit părinţii lor. Roata istoriei, lanţul slăbiciunilor. Atâta timp cât n-o să ne pese cu adevărat ce fel de aripi le agăţăm pe umeri tinerilor pregătiţi să-şi ia zborul spre viaţă, cât n-o să fim în stare să-i convingem cu puterea exemplului, lucrurile nu vor sta deloc bine. Cei cu aripile speranţei pe spate vor zbura spre alte ţărmuri mai calde, pe când cei cu aripi de zăpadă se vor amăgi până la primele raze de soare, iar cei cu aripi de plumb vor cădea în mocirlă. În mocirla în care ne zbatem cu toţii şi pe care doar o visăm spulberată.
