Identitatea unei comunităţi din toate punctele de vedere este exprimată de identitatea şi specificul lăcaşului de închinare, de biserica ce se impune prin măreţie şi frumuseţe, grupând împrejurul ei toată suflarea unei aşezări umane.
Autor: ÎPS Laurenţiu STREZA, Mitropolitul Ardealului
Lăcaşul de închinare este expresia a ceea ce omul poate oferi mai frumos şi mai bun lui Dumnezeu, prin consacrarea acestui spaţiu liturgic, pentru a deveni nu numai un loc sfinţit, ci şi unul sfinţitor.
Chemarea
Prin funcţia ei liturgică şi spirituală, biserica cheamă la sine prin glasul clopotelor, la vreme de rugăciune, pe toţi credincioşii, pentru a-i uni cu Dumnezeu, cu cerul, pentru a-i „îndumnezei” prin puterea Duhului Sfânt care lucrează în Sfintele Taine şi, prin aceasta, pentru a-i uni între ei, spre a forma o unitate deplină cu Hristos. În adunarea eclesială, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului în cadrul Sfintei Liturghii se reconstituie Trupul tainic al Domnului, Sfânta Biserică, al cărui cap este Hristos, iar noi suntem mădulare fiecare în parte (cf. I Cor. 12, 27).
Împreună
Unitatea bisericească creată şi grupată în jurul aceluiaşi altar sau aceluiaşi preot se numeşte parohie, de la termenul grecesc paroikia – care însemnează a locui împreună, a fi în acelaşi loc. Parohia nu este doar o unitate administrativ-bisericească, ci mai presus de toate este o realitate spirituală, în cadrul căreia fiecare credincios îşi află menirea sa în relaţie cu Dumnezeu, – câştigarea mântuirii. Ea este unitatea cea mai mică a Bisericii ca trup mistic al lui Hristos şi se manifestă ca un organism alcătuit din mai multe elemente.
Preotul-paroh
Conducătorul parohiei, capul văzut al acestei organism, este preotul-paroh, care îl reprezintă pe Hristos, Capul nevăzut al Bisericii, şi lucrează în numele Lui. Preotul continuă şi împlineşte cele trei slujiri ale Mântuitorului, de Profet, Arhiereu şi Împărat, prin lucrarea învăţătorească – vestind Evanghelia Cuvântului lui Dumnezeu, prin cea sfinţitoare – săvârşind sfintele slujbe, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine şi Ierurgiile bisericeşti, iar prin cea conducătoare – purtând o permanentă grijă părintească faţă de credincioşi, pentru a-i conduce pe calea mântuirii. De aceea fiii săi duhovniceşti îl numesc ca preot „părinte” spiritual.
Conştiinţa de enoriaş
Între îndatoririle credincioşilor, prima şi cea mai importantă este conştiinţa de enoriaş, conştiinţa apartenenţei la o parohie, la un altar, la un slujitor al altarului şi la un părinte duhovnicesc. În felul acesta parohia devine pentru fiecare enoriaş o mare familie spirituală în cadrul căreia el a intrat prin Taina Sfântului Botez şi a Mirungerii, primite în pruncie, s-a dezvoltat, întărit şi hrănit duhovniceşte prin celelalte Sfinte Taine ale Bisericii. Baia lacrimilor, Sfânta Spovedanie oferă credinciosului împăcarea cu Dumnezeu şi balsam sufletului rănit de păcat, pentru a putea atinge punctul de maximă comuniune, unirea cu Hristos, prin împărtăşirea cu Preacuratul Trup şi Scumpul Sânge, în Taina Euharistiei. În vreme de încercare şi suferinţă, prin Sfânta Taină a Maslului, credinciosul dobândeşte sănătate sufletească şi trupească. Dragostea care îi uneşte pe cei ce doresc să vieţuiască împreună „în Domnul” este binecuvântată prin Taina Cununiei. Tot ceea ce este în afara cununiei este „spurcăciune” înaintea lui Dumnezeu. Dintre credincioşi sunt aleşi şi cei care, urmând o chemare specială numită vocaţie, sunt instituiţi, după pregătirea necesară, în treptele ierarhiei de drept divin: diaconi, preoţi şi episcopi.
