Bătrâneţe, haine grele... Nu-i deloc reconfortant să priveşti prin ochii unui om aflat în plină activitate către pensie, mai ales că exemplele din jur nu sunt tocmai încurajatoare. Bătrâneţea te scoate la pensie, aşa-i sistemul, iar după o viaţă în care ţi-ai cheltuit energia, resursele şi ştiinţa pentru a clădi oameni şi fapte te trezeşti în faţa cuponului de pensie. Care, în mod paradoxal, pentru mulţi români reprezintă o sumă modestă, bani de supravieţuire prin hăţişurile capitalismului.
 |
| Milu OLTEAN |
N-o să fac nicio comparaţie între un pensionar din România şi unul din Norvegia, sau Germania, pentru că n-are niciun sens. Orice comparaţie ne bate de ne sună apa în cap, exceptând poate o categorie a pensionarilor de lux de la noi, care cred că asemeni omologilor din ţările amintite şi-ar putea permite croaziere pe Nil, sau masaje tailandeze la ele acasă. Marea masă a pensionarilor de la noi sunt o categorie care s-a obişnuit să tragă de bani de la o lună la alta, aşteptând poştaşul cu sufletul la gură. Asta-i crunta realitate. Medicamentele costă bani grei, telefonul, televizorul, apa şi canalul, taxele şi impozitele, puţinele legume cumpărate din piaţă, conservele de la supermarket, pâinea cea de toate zilele, toate se pun cap la cap şi toacă pensia înainte ca omul să-şi dea bine seama că a luat banii. Dincolo de toate aceste neajunsuri, societatea perversă a avut grijă să pună această categorie socială la colţ şi s-o transforme într-o masă amorfă, inutilă. Dar poate cea mai perversă faţetă a societăţii noastre în relaţia cu vârstnicii este umilinţa la care-i supune. Poate că unii nu percep astfel tot soiul de pungi de făină şi sticle de ulei, tichete sociale acordate de Ziua Vârsnicului, câte 50 sau 100 de lei puşi în plic şi trimişi la domiciliu, doi mititei şi-o bere la diferite întâlniri de 1 Mai şi alte asemenea. La toate acestea se mai adaugă şi veşnicele cozi pe la diferite instituţii ce dau un număr limitat de bilete de trimite la tratament, drumurile nesfârşite pentru cine ştie ce talon de călătorie sau pentru diferite “facilităţi”. Neajunsurile şi sărăcia au scos la iveală de multe ori faţete inimaginabile ale comportamentului vârstnicilor, pe care i-am văzut călcându-se în picioare pentru o pungă de făină şi două portocale gratis, aşteptând câteva ceasuri bune în faţa vreunui magazin care anunţa promoţii sau scormonind prin tomberoanele pentru legume stricate din vecinătatea pieţelor. Într-o societate normală la cap, cei care au lăsat ceva în urma lor sunt trataţi cu decenţă şi respect, dar mai ales nu sunt puşi în situaţii ridicole. O societate normală se îngrijeşte de bătrânii ei, pe care-i preţuieşte şi de la care învaţă. Cu tristeţe spun, dar nu cred că e cazul la noi. E clar că n-avem nicio treabă cu principiile unei societăţi sănătoase, atâta vreme cât relaţiile sociale cu vârstnicii se bazează pe milogeală şi umilinţă. N-aş vrea să închei pe un ton trist. Cineva din Austria povestea despre un proiect care-i aduce faţă în faţă pe tinerii şi pe vârstnicii dintr-o comunitate, într-un dialog despre viaţă, experienţe şi cunoştinţe, un dialog în care fiecare învaţă să-şi cunoască mai bine aproapele, să-l accepte şi să-l înţeleagă, cu nevoile specifice vârstei lui. E un punct de plecare înspre o normalitate pe care ne-o dorim şi la noi, dincolo de suferinţe, nevoi şi neajunsuri. Vârsta de aur nu trebuie să aibă musai anii de plumb.
