Am Piţit-o!

Alte speranţe aruncate la coşul de gunoi, alte vise spulberate, încă un campionat mondial pe care o să-l vedem la televizor! Credeţi că se putea altfel într-un fotbal condus şmechereşte, guvernat de orgolii şi de găşti de impresari, cu o naţională făcută la apelul bocancilor de un antrenor rămas la mentalitatea lui Fred Flintstone? Grecia-România, deznodământ normal. Oricum ne-am târât ca şerpii şi am stat la mila altora. Pentru noi, speranţa întotdeauna moare ultima, dar moare în mod sigur.

Nu-s prea multe de spus după o prestaţie de toată jena a tricolorilor în dubla cu Grecia. E un meci pe care o să-l trecem la catastif, asemeni celui cu Slovenia şi asemeni multor alte eşecuri din ultimii ani. Cu amărăciune şi frustrare cu tot. Nu învăţăm nimic, iar cine nu învaţă din istorie e condamnat s-o repete. De aproape 15 ani nu mai contăm în fotbal şi ne amăgim doar cu amintirea vremurilor când driblam cu nonşalanţă printre marile echipe ale lumii. Mi-e dor de trasoarele lui Hagi şi de glezna fină a lui Ilie Dumitrescu, mi-e dor de Gică Popescu ieşind imperial cu mingea la picior din 16 metri şi de eleganţa lui Belo, mi-e foarte dor să-l văd pe Dorinel Munteanu alergând cât e meciul de mare dintr-un capăt în altul al terenului, mi-e dor de Răducioiu, de Dan Petrescu şi de Lupescu. Marionetele pe care le aşează Piţi în teren nu sunt decât ilustrarea unui fotbal decadent, jucat parcă în ciuda spectatorilor şi în dulcele interes al fraţilor impresari, spărgători de seminţe prin Pipera. Grecia n-a arătat ca o super echipă, noi am fost de râsul curcilor, o echipă încropită pe genunchi, fără orizont, fără subtilităţi tactice, fără motivaţie şi fără conţinut. Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, oare se putea mai mult? Într-un fotbal populat de inculpaţi, de şpăgari şi corupţi, de personaje dubioase şi impresari hulpavi, de contracte şmechereşti şi de combinaţii ilegale, credeţi că se putea mai mult? Piţurcă nu e decât o ventuză semiparalizată pe unul dintre tentaculele caracatiţei care stoarce de vlagă fotbalul românesc, dar o ventuză orgolioasă şi plină de vanitate. Un selecţioner ar trebui în primul rând să aibă tact, să adune laolaltă energii, să lege unul de altul sufletele jucătorilor şi să facă unul singur tricolor, să clădească şi să dea încredere. Piţurcă n-are nimic de-a face cu aşa ceva. Din contră, dezbină, ucide jucători şi vise, distruge frumuseţea şi simplitatea fotbalului şi batjocoreşte speranţa. Dar nu e decât un reprezentant al sistemului mucegăit oploşit sub naşul Sandu şi don Corleone Dragomir. Un sistem putred care nu e în stare să pună la temelia fotbalului centre de copii şi juniori, un sistem în care şmecheria e la rang de artă, un sistem în care maneaua şi dansul din buric se predau la orele de dans de societate. E absurd ca o şleahtă de netrebnici să-şi bată joc de toate speranţele unui popor, e total fără logică să ai lângă tine 50.000 de inimi şi alte milioane la televizor şi să nu dai totul pe teren, să nu pasezi, să nu ratezi, să nu ataci, să nu vrei, să nu poţi, să nu încerci... Regretele nu-şi au nici sensul, nici locul. Dacă ar fi fost Mutu, poate Chivu, chiar Rădoi, de ce nu Săpunaru, Ştefan Radu sau Sânmărtean, cine ştie? N-o să ştim niciodată. De mulţi ani încoace, toate oalele sparte le plătesc ba jucătorii, ba antrenorii, ba preparatorii fizici, ba medicii, ba firele de iarbă sau de nisip de pe teren, dar niciodată n-au plătit cei care conduc destinele fotbalului. Poate ar fi cazul acum. Am Piţit-o! Nenea Sandu, tovarăşe Dragomir, nea Piţi, alooo, gata! Ajunge! Daţi banii înapoi spectatorilor pe bilete şi vedeţi-vă de altă treabă.