Ar fi vremea colindelor, a bradului împodobit şi a cozonacilor. Ar fi şi vremea lui Moş Crăciun, a darurilor, a iertării şi a speranţei. Negreşit că ar fi vremea familiei, a prietenilor şi a bucuriei alături de cei dragi. La ce vremuri tulburi ne încearcă, intrarea în spiritul sărbătorilor e o adevărată provocare. Mai ştim să ne bucurăm? Mai avem puterea să credem în magia Crăciunului şi să aprindem, pentru încă o vreme, flacăra speranţei?
 |
| Milu OLTEAN |
Vrem o ţară ca afară, dar n-o avem, iar gândul că ar mai putea trece destulă vreme până să ne vedem şi noi cocoţaţi pe acelaşi piedestal cu ţările apusene, cu standarde ridicate de trai, te trimite direct într-o depresie cruntă. Pe care e greu să ţi-o alunge colindele, aburul de cozonac şi chiar vinul fiert pierdut în pocale. De ceva ani încoace, aud tot mai des un stereotip verbal care spune că nu mai ştim să ne bucurăm ca altădată de sărbători, de colinde şi de Moş Crăciun. Aşa o fi? La drept vorbind, bucuria din suflete şi din case cred că are legătură şi cu o anumită stare de mulţumire şi în portofele. Ba, mai mult, are chiar legătură cu o stare de normalitate în ţară, cu bucuria părinţilor de a-şi vedea copiii acasă, cu bucuria bunicilor de a-şi îmbrăţişa nepoţii. În locurile mici, problemele sunt mari, în locurile mari, problemele nu-s chiar aşa mari, dar există, iar ca o sumă, treaba nu e deloc pe roze în ţărişoara noastră. Atmosfera din jurul Crăciunului nu poate fi la Mediaş ca la Sibiu şi nici la Mureş ca la Bucureşti, tocmai din cauza provocărilor zilnice. Per ansamblu, e complicat pentru mulţi români să se bucure dacă trăiesc sub spectrul creşterii şomajului, e greu să te laşi pătruns de spiritul Crăciunului atunci când patronul te ţine neplătit cu lunile, e al naibii de greu să te bucuri de Moş Crăciun când copiii şi nepoţii îţi zâmbesc din ecranul calculatorului şi îţi fac drăgăstos cu mâna din Spania sau Canada. E o nebunie să treci pe lângă vitrine cu un copil de mână şi să te gândeşti înspăimântat că te pândesc facturile, creditele şi rămăşiţele de impozit, e de-a dreptul înspăimântător să te uiţi neputincios la buzunar şi apoi, insistent, la preţul benzinei, al pâinii, al gazelor, al curentului. Iar unii vorbesc de bani europeni, de măsuri, creştere economică, autostrăzi, prosperitate... Trecând peste lipsuri, unii se refugiau în bruma de normalitate numită speranţa în zile mai bune. Nici chiar speranţa asta nu poate să mai trăiască la nesfârşit, în contextul unei veşnice permutări de cadre pe la conducere, în contextul unor veşnice înţelegeri de culise, aranjamente politice, răzbunări comandate şi şmecherii, toate numai bune de păcălit românii. Aşa că stereotipia de care scriam s-ar putea să devină un gest reflex, pe care să fim nevoiţi să-l trăim ani buni de acum încolo. Ar fi vremea colindelor, dar singurele versuri care-mi vin în minte n-au nimic de-a face cu lerul lui Hruşcă. „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei/Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!“. Negreşit că ar fi vremea familiei, a prietenilor, a bucuriei alături de cei dragi, a darurilor şi a lui Moş Crăciun, a iertării şi speranţei. Mai avem puterea să credem în magia Crăciunului şi să aprindem pentru încă o vreme flacăra speranţei?
