Ştii puţin, vrei puţin. Vezi limitat, trăieşti limitat. Te mulţumeşti cu firimituri, primeşti firimituri. N-ai curaj, vei fi călcat în picioare. Nu cred că e doar impresia mea când spun că statul şi societatea noastră încurajează non-combatul şi tăcerea, dar mai ales lipsa de atitudine. Mi se pare chiar că e o politică de stat imprimarea impasibilităţii la români. Oamenii liniştiţi şi în banca lor sunt uşor de controlat. Oamenii care se tem nu au reacţie, nu ripostează. Şi totuşi…
 |
| Milu OLTEAN |
Nu prea ai ce să vezi pe la tembelizor, pentru că în goană după rating toată lumea stă cu ochii beliţi la grozăviile analfabeţilor şi siliconatelor care debitează aiureli cât e ziua de lungă. Iar când fanfaronii şi zăpăcitele nu mai au nimic de zis, sigur au progeniturile lor. În tabloide se scaldă aceleaşi scursuri pe toate paginile şi uite-aşa mintea românului e turtită în fiecare zi cu toţi repetenţii deghizaţi în designeri vestimentari şi cu toate centuristele care-şi spun fotomodele. Nici în lumea virtuală nu stăm mai bine, pentru că asaltul nulităţilor se dezlănţuie cu furie pe Feisbuc, acolo unde parcă toate complexele şi tâmpeniile sunt dejectate. Discursurile normale sunt din ce în ce mai puţine în spaţiul public. Parcă toată lumea a luat-o razna. Nu stăm mai bine nici în spaţiul educaţional - ne confruntăm cu bacalaureate prin secţiile de poliţie, cu elevi penali şi profesori fetişişti, cu studenţi pe la facultăţi obscure şi universitari făcuţi la apelul de seară. Suntem în derivă şi în spaţiul social: ne certăm ca orbii la semafor, la coadă la pâine, de parcă suntem o haită de lupi turbaţi. Avem bube-n cap şi la sănătate şi la pensii şi la grădiniţă şi la şcoală şi în firme şi în uzine. Şi în sport şi oriunde. Pistoale, droguri, asasinate, comenzi, butoane, corupţie, mizerie. Se sădeşte frică, una care să ţină oamenii muţi şi cu privirile în jos. România asta n-are niciun Dumnezeu şi e greu de crezut că va găsi resurse să facă ceva cu soarta ei. N-am crezut, dar de 1 Decembrie parcă cineva a schimbat ceva, iar discursul din spaţiul public a fost niţel altfel. La televizor am văzut românii pe care n-ai nicio şansă să-i vezi la jurnalele de ştiri, adică acei români care ştiu, pot, fac şi care nu s-au temut de nimic pentru a face performanţă. În unele gazete am văzut oameni de poveste, tot români de-ai noştri, care pot fi oricând modele de bună practică pentru orice fel de cetăţean, european sau nu. Am văzut şi bătrâni cu lacrimi în ochi la intonarea imnului, dar şi copilaşi de câţiva ani înfăşuraţi în tricolor. Dincolo de parade militare şi discursuri pompoase de politicieni belicoşi, a stat şi o altfel de Românie decât cea a jurnalelor ştirilor de la 5. Una normală, cu tineri întreprinzători, cu olimpici fără teamă în glas, cu sportivi îndrăzneţi, cu români care au avut curajul să viseze şi să spere că pot face ceva cu viaţa lor. Iar în realitatea lor n-au contat nici oamenii politici, nici mizeria, nici frica, nici legile proaste, nici prostia, nici trufia. România altfel e frumoasă şi motivantă, oamenii frumoşi îţi dau curajul să vezi lucrurile altfel şi să regăseşti forţa de a schimba ceva. Cum ar fi dacă, pentru o vreme, n-am vedea la ştiri, în ziare, în lumea virtuală şi pretutindeni decât români care au învins teama şi care au realizat ceva? Oare n-am fi altfel?
