Pregătirea credincioşilor pentru a putea urca împreună cu Domnul pe drumul cel greu al Crucii, până la măreaţa Înviere, ţinta finală a călătoriei, se face prin jertfa Postului Mare.
Autor: ÎPS Dr. Laurenţiu STREZA, Mitropolitul Ardealului
Cu şase duminici înainte de „urcuşul final“, Sfânta Biserică ne oferă tot atâtea popasuri spirituale, în care vom afla care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru a ne angaja în această „călătorie spre cerul biruinţei“ şi a o putea finaliza ca următori ai lui Hristos.
Prima condiţie o găsim exprimată în pericopa evanghelică a Duminicii lui Zaheu (Lc 9, 1-10). Drumul mântuirii nu-l putem începe decât dacă suntem cuprinşi de „foame şi sete după Dumnezeu“, adică dacă-L simţim pe Dumnezeu ca pe o necesitate vitală. Nu este suficient să-I cerem o simplă „ocrotire“, pe care El o dăruieşte şi aşa tuturor creaturilor, prin Pronia divină, ci trebuie să dorim, ca şi Zaheu, să-L vedem, să ne dăruim Lui, pentru ca noi să fim ai Lui şi El să fie al nostru.
Porniţi la drum, împreună cu Hristos, avem nevoie de o credinţă puternică, izvorâtă dintr-o inimă smerită, după modelul oferit de Sfânta Evanghelie a Duminicii Cananeiencii (Matei 15,21-28). Femeia cananeiancă, cerând Mântuitorului izbăvirea fiicei sale de chinurile diovolului, şi-a exprimat credinţa în El ca Mesia, mai întâi verbal, numindu-l pe Dânsul: „Fiul lui David“, iar apoi, prin act, închinându-I-Se, cu rugăciunea: „Doamne, ajută-mă“. Puterea credinţei, înveşmântată în haina smereniei, i-a adus vindecarea fiicei sale .
Legătura permanentă cu Dumnezeu o întreţinem prin rugăciune smerită. Două moduri de rugăciune, cu efecte diferite, ne oferă Evanghelia din Duminica Vameşului şi a Fariseului (Lc 18, 10 - 14). Recunoscând propria noastră nimicnicie, în rugăciune, Îl recunoaştem pe Dumnezeu ca sursă şi izvor al iubirii, în care suntem contopiţi cu toţii, preţuind valoarea aproapelui, faţă de care nu te simţi cu nimic mai bun.
Sfânta Evanghelie a Duminicii următoare, a Întoarcerii Fiului Risipitor (Luca 15,11-32), ne oferă modul prin care ne întoarcem în casa Părintelui Ceresc din exilul în care ne-a aruncat păcatul. Etapele întoarcerii fiului rătăcit le găsim în Sfânta Taină a Pocăinţei: „venirea în sine“, prin ascultarea de glasul lui Dumnezeu din om - conştiinţa, va trezi părerea de rău pentru păcatele săvârşite şi hotărârea de îndreptare; urmează mărturisirea păcatelor, în faţa Părintelui de Sus, prin mijlocirea părintelui duhovnicesc, recunoscându-ne vinovăţia faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Primirea semnului iubirii părinteşti - îmbrăţişarea - şi cel al împăcării - inelul în dreapta sa, îmbrăcarea veşmintelor şi masa bucuriei se vor realiza prin Sfânta Taină a Euharistiei, masa Împărăţiei lui Dumnezeu.
Al cincilea popas îl facem în Duminica Înfricoşatei Judecăţi, luând aminte la dreptatea Lui şi la răsplătirea Lui cea după merit (Matei 25,31-46). Dacă sentinţa Judecăţii particulare, pe care o va primi sufletul fiecăruia, îndată după moarte, este parţială şi provizorie, aceea a Judecăţii obşteşti se va da şi sufletului şi trupului şi va rămâne definitivă. Judecătorul va fi Mântuitorul lumii, prin conştiinţa fiecăruia putându-se vedea, ca într-o carte deschisă, atât faptele personale, cât şi consecinţele acestora în urmaşi. Criteriul judecăţii va fi iubirea faţă de aproapele nostru.
Înainte de a intra în ostenelile Postului Mare, Duminica izgonirii lui Adam din Rai ne aminteşte unde am fost rânduiţi de Creator şi mai ales ce trebuie să recâştigăm, cu ajutorul divin şi cu efortul propriu. Tema acestei duminici este iertarea (Matei 6,14-21), de care este condiţionată împăcarea noastră cu Dumnezeu, cum ne exprimăm în Rugăciunea Domnească: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“.
