Oare Biserica e tot aşa bine plasată în topul instituţiilor în care românii au cea mai mare încredere? N-aş putea spune cu exactitate, pentru că n-am mai văzut sondaje de profil. Cert e că sunt o serie de întâmplări ciudate care nu fac decât să dea lovituri de ghioagă la temelia acestei încrederi. Mă gândesc la cazul Tanacu, la maica stareţă ce a născut gemene, la faptul că de-o vreme Patriarhia umblă cu miloaga după bani pentru Catedrala Neamului, în timp ce copile fără de minte rătăcesc prin mănăstiri sub oblăduirea instituţiilor statului şi sub grija părintească a stareţului şi călugărilor.
 |
| Milu OLTEAN |
Nici ca imagine, nici ca atitudine, nici ca performanţă, oricum aş întoarce-o, ambiţia Patriarhiei de a ridica măreaţa Catedrală a Mântuirii Neamului în aceste vremuri de restrişte nu mi se pare o treabă la locul ei. Dincolo de argumentele celor care deja au făcut o listă a obiectivelor care pot fi finanţate cu banii respectivi, cred că menirea Bisericii, mai ales în vremurile de azi, complicate, este de-a aduce oamenii unii mai aproape de alţii, de a sădi înţelegere şi compasiune în sufletele credincioşilor, de a da exemple vii de întrajutorare, de moralitate şi mai ales de credinţă dreaptă şi simplă, pe înţelesul tuturor. Iar sfeşnicele de aur, candelabrele de cristal de zeci de mii de euro, covoarele scumpe, termopanul şi ambiţiile deşarte nu mi se pare că se potrivesc în acest cadru. Mai mult decât atât, ascunderea după un geam fumuriu şi interdicţia propovăduită poporului de a călca în lumea sfintelor taine nu mi se pare decât o atitudine obscurantistă, demnă de alte vremuri. Miile de credincioşi care se calcă în picioare pentru o sticlă de agheasmă, poporenii care năvălesc în curtea mănăstirilor cu sufletul plin de credinţă şi maşinile înţesate de hălci de carne gata de grătar, ritualurile de tot felul desfăşurate de preoţi rapsozi populari sau de alţi preoţi cu aşa zise haruri nu cred că fac cinste Bisericii. Mă feresc să judec, încerc doar să înţeleg. N-am privit religia niciodată ca pe un bau-bau, n-am considerat preoţii monumente de sfinţenie şi idoli purtători de puteri supranaturale, n-am privit Biserica altfel decât ca mijlocitoare a relaţiei dintre om şi Dumnezeu. O relaţie simplă, bazată în primul rând pe speranţă, încredere şi credinţă. Iar în acest context mi se pare total atipică bulibăşeala pe marginea cazului Iuliei Ionescu, pe care mănăstirea ba a ascuns-o, ba nu, ba a dus-o la tren, ba nu, ba a spovedit-o, ba nu, ba a găzduit-o, ba nu. Mai îngrijorătoare e atitudinea instituţiilor statului, care poate speriate de afurisenie, au pus batista pe ţambal şi au dat-o cotită protejând şirul de minciuni. Ce s-a întâmplat cu adevărat poate contează mai puţin, cert e că o fată de 15 ani, căutată zile la rând de toată suflarea, a fost găzduită la o mănăstire, fără ca cineva să anunţe părinţii sau autorităţile. Iar cei aflaţi sub dreapta pavăză a credinţei nu se simt datori să dea explicaţii, ba chiar se simt îndreptăţiţi să reacţioneze cum vor. De acolo s-a iscat tevatura. Cui foloseşte, cine câştigă? Acolo unde se termină credinţa începe misticismul şi mijeşte imoralitatea şi mercantilismul. Iar exemplele nu sunt decât ciocane care lovesc sistematic în temelia încrederii.
