Victoria ei sau victoria noastră?

E incredibilă performanţa Simonei Halep de a juca finala de la Roland Garros şi am mare încredere că e doar începutul unei poveşti frumoase. N-a fost să fie de data asta, dar în mod cert va fi data viitoare. Saltul spectaculos al sportivei şi atingerea celei de-a treia trepte în clasamentul mondial al jucătoarelor profesioniste de tenis ne face mândri pe toţi. E victoria ei sau a noastră?

Tare mult îmi mai plac trepăduşii politici şi toţi pseudo-foştii sportivi cocoţaţi prin funcţii călduţe în federaţii, care după câte-o performanţă a vreunui sportiv se îngrămădesc la aeroport pentru a confisca ceva din gloria învingătorului. Şi aşa se întâmplă întotdeauna, la poze ei sunt întotdeauna primii. În umbra declaraţiilor sforăitoare, fiecare trage spuza la oala lui şi laudă măsurile luate de cutare guvern, de cutare ministru, linia trasată de unii şi alţii. Nici Simona Halep n-a fost ocolită de şacali.

Revenind la parcursul de senzaţie al româncei la Roland Garros, nu pot decât să mă înclin în faţa unei sportive care nu face decât să confirme că munca stăruitoare învinge totul. Şi mai confirmă ceva: că, încă, pe plaiurile noastre se nasc talente. Tenisul e un sport complex, care din start implică susţinere materială. Iar în ţara noastră nu vă gândiţi că statul sau vreo federaţie fac foarte multe pentru a susţine tinerii sportivi. din contră. Familia plăteşte deplasări, antrenori, echipament, plăteşte pentru o alimentaţie corespunzătoare. Iar, însumate, toate acestea înseamnă o cheltuială pe care nu şi-o permit mulţi. Mă gândesc la tenisul de performanţă, nu la ţăcănitul peste fileu ca hobby sau sport la sfârşit de săptămână. Sacrificiilor şi cheltuielilor familiei li se adaugă şi sacrificiul tânărului sportiv, nevoit să-şi ia la un moment dat sacoşele în spinare şi să plece peste hotare pentru a se antrena în academii de tenis, pentru că, statul român nu e în stare să aibă grijă de sportivii lui, de perspectivă. Credeţi că statul are vreo contribuţie, cât de mică, la susţinerea sportivilor care se antrenează în academii private, credeţi că ministerele sau federaţiile se alătură familiilor şi sponsorilor privaţi pentru susţinerea vreunui copil cu potenţial de campion? Dacă aveţi vreodată ocazia, întrebaţi-i pe părinţii vreunui copil care păşeşte pe drumul spre performanţă în tenis cu ce i-a ajutat statul şi vă veţi convinge. Cu praful de pe tobă. E deja împământenită la noi formula ca statul să nu investească în potenţial, în tineri, în general, ci să aştepte confirmări şi rezultate. Atunci, abia atunci, mai sare vreun premiu minuscul, o rentă viageră sau vreo distincţie. Cu o astfel de politică perdantă statul nici nu bagă în seamă şirurile de tineri care-şi iau anual tălpăşiţa spre zări mai bune. Dincolo de toate, Simona Halep e un exemplu din care toată lumea are de învăţat. Modelul Simonei e bun pentru tineri, care pot pricepe că poţi ajunge sus prin muncă şi ambiţie, cu modestie şi tenacitate, dar e bun şi pentru clasa conducătoare, care ar trebui să deschidă larg băierile pungii şi să investească în tineri, să încurajeze munca şi performanţa. Doar aşa am putea spune cu toţii despre victoriile viitoare că sunt ale noastre, altfel seamănă niţel a furtişag, că te lauzi cu munca şi succesul altuia, la care n-ai avut nicio contribuţie. Deocamdată, cu toate sufletele noastre în spatele ei, victoria Simonei e doar a ei. Ale noastre... sper să vină.