Murmur de colinde şi artificii colorate, sarmale, vin fiert şi cozonac, chiolhane şi zbenguieli, tradiţionalele cozi la agheasmă, toate au trecut ca un fum şi România o ia de unde-a lăsat-o. Adică de la „haideţi să haidem la treabă”. Bun, dar de unde ne-om apuca? De sus, de jos, de la stânga, de la dreapta? Avem treabă, slavă Domnului, dar ce facem cu ea?
 |
| Milu OLTEAN |
S-a dus euforia alegerilor, s-a înşurubat deja în mintea românului chestia aia cu lucrul bine făcut, au trecut şi sărbătorile cu bucate şi fapte bune, s-a lăsat deja uitarea şi peste cozile la agheasmă, mult prea proslăvite pe la toate posturile de televiziune. Puţin peste pragul anului nou stăm ca sfinţii pe pereţi, într-o linişte deplină, aşteptând. Stăm liniştiţi, cu buzunarele goale, cu vântul şuierând prin izmene, cu facturile uriaşe la gaze în mâini, cu factura de curent mai mare, fluierând a pagubă pe drumuri troienite cu gândul la poliţa RCA, care creşte, creşte calcă totul în picioare. E drept, benzina a mai coborât niţel la preţ. Ce s-a schimbat? Nu mare lucru. Iohannis tace şi face. Deocamdată tace bine şi tace cam mult, iar tăcerea asta e suspect de şubredă, în condiţiile în care toată lumea e aliniată la loc comanda şi aşteaptă ordine. Şi o ordine între lucruri, dar şi ordine precise şi clare legate de drumul pe care să mergem. La nivel înalt oamenii se consultă, dar consultările astea seamănă mai mult cu un joc suav între fetele mari ce-şi aşteaptă peţitorii, dincolo de perdelele trase adânc peste ferestre. Să nu afle unul de altul, să nu ştie nimeni nimic. Obiective de ţară, planuri de viitor, buget, discuţii legate de aderarea la spaţiul Schengen, în fapt tatonări sterile pentru putere. Pentru că deocamdată puterea e aşa o chestiune delicată pe care încă n-o revendică nimeni şi pe care fiecare încearcă s-o apuce de coarne şi s-o încalece. Puterea înseamnă şi responsabilitate, iar ăsta e un cuvânt greu de dus, mai ales dacă te uiţi la starea naţiei, la marile speranţe. Drumurile lungi şi dese, planurile măreţe mai ales au nevoie de butoane de comandă, iar luptele pentru putere sunt abia la început. Unii sunt de părere că zilele Guvernului sunt numărate, alţii au deja Guverne în umbră, unii mai c-ar merge pe-o coabitare de succes. Bun, dar cu sfinţii de pe pereţi, adică cei mulţi, cum rămâne? Mâna fermă a statului ar trebui să fie mumă bună pentru cetăţeanul onest şi de bună credinţă şi ciumă pentru cei care sunt în afara legii. Statul, cu toate faţetele şi eşaloanele sale, diriguitorul bugetului naţional, ar trebui să ia în considerare doleanţele poporului, iar poporul are nevoie de lucruri bine făcute. Cel puţin aşa a reieşit în alegeri. Aşa că, mă mir că la câtă treabă este de făcut încă domneşte tăcerea asta peste toţi şi toate. Aşteptam un refren răspicat „unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii şi flintele haiducilor?” şi deocamdată valsăm trist şi stingher, cu paşi mici pe „melancolie, dulce melodie”. Nu în forţă, dar mă gândeam că anul va începe niţel mai deschis la vorbă, iar românii vor primi măcar perspectiva unor schimbări de atitudine. Prea bun, prea tăcut, prea ca la ţară începutul de an. Avem treabă, dar ce facem cu ea? Nu ne apucăm şi noi de ceva? Tăcere, tăcere, da’ să ştim şi noi!
