Groapa, brand local

Oricâtă înţelegere ai avea, oricât de mult ţi-ai dori să-ţi vezi de ale tale şi să pui capul în nisip, ca struţul, n-ai cum să nu vezi şoselele praf din Mediaş. Gropi peste gropi, de te miri că n-au căzut şi lolele în ele. Cu părere de rău o spun, dar dacă, mai nou, suntem cunoscuţi cu ceva în ţară, apoi cu drumurile proaste suntem! Şi nu-i deloc în regulă să fie aşa.

Cred că se poate scrie un roman, o carte neagră a drumurilor medieşene, numai din părerile pe care le au cei care bat toată ziua, cu roata, drumurile oraşului. Pentru că drumurile noastre toate sunt praf şi pulbere, oricum am lua-o. Şi nu e deloc în regulă să fie aşa. Îmi aduc aminte de fosta candidată la Preşedinţia României, Lia Roberts, aflată în vizită la Mediaş în anul de graţie 2004. Cu obrajii îmbujoraţi, remarca, în biroul fostului primar Plopeanu, calitatea proastă a drumurilor şi spunea că n-a mai văzut nicăieri asemenea gropi. La ceva mai bine de 10 ani de-atunci, suntem cam în aceeaşi situaţie jenantă: plini de găuri în asfalt, de la un capăt la altul al oraşului. Am fost acum o vreme la o expoziţie la Sibiu şi m-am intersectat cu nişte artişti plastici din Moldova. Am schimbat câteva cuvinte, le-am spus că sunt din Mediaş, iar ei mi-au spus că au trecut prin Mediaş, în drum spre Sibiu. Redau exact cuvintele unuia dintre ei: „Frumos oraş, din ce-am apucat să vedem. Domnule, aveţi atât de mult gaz acolo, dar asfalt... deloc“. Cred că orice comentariu e de prisos. Dincolo de branduri construite în timp, de imagini vândute pe cărţi poştale sau texte promoţionale aşternute în reviste pentru promovarea unui loc, există o realitate brută a oraşului, aşa cum este ea surprinsă de toţi cei care-i trec pragul. Iar realitatea asta brută n-are nimic de-a face cu faţetele cosmetizate vândute la târguri de turism, ori în poveşti. Dincolo de planuri de viitor cu investiţii în cine ştie ce, proiecte de reabilitări de nu ştiu ce, de schimbări la faţă şi revigorări, de cosmetizări, plantări şi reabilitări, sărbătoarea filmului, a teatrului, a meşteşugurilor şi-a oraşului, realitatea ne arde un croşeu în faţă de nu ne vedem. Dincolo de toate sunt găurile în asfalt, care se văd şi mai ales se simt pe propriile planetare şi amortizoare, de către toţi şoferii care se aventurează pe şoselele noastre. Pentru că da, e o adevărată aventură urbană să te deplasezi cu maşina din cartierul Vitrometan până la ieşirea spre Sighişoara sau să dai o tură pe variantă spre Gura Câmpului. Un adevărat raliu, o cursă cu obstacole neprevăzute, care se adâncesc de la o zi la alta... Mi-aş dori un Mediaş altfel. Sunt convins că toţi vrem un altfel de oraş, dar, din nefericire, nu funcţionează treaba cu mârţoaga ce mănâncă jăratec şi se dă de trei ori peste cap, transformându-se în cal năzdrăvan. E nevoie de mult mai mult. E nevoie de muncă, e nevoie de asfalt negru şi mult pentru a astupa rănile sângerânde ale oraşului. Vine, vine primăvara. Obişnuiam să spun că mi-e dor de mirosul de iarbă crudă, acum mi-e dor de aburii de bitum. Oare se poate? Pentru că ar fi un semn de normalitate şi respect. Nimic mai mult.