EDITORIAL | „The day we die”

Cred că, într-un fel, fiecare dintre noi am pierdut ceva în tragedia din Colectiv... Au trecut ore bune de la seara fatidică şi sunt atât de multe întrebări care îşi caută răspuns. Întrebări pentru un sistem defect, acceptat în tăcere, sub legea fricii. Administraţie, forţe, unităţi, guvern, reprezentanţi, autorităţi, autorizaţii... De ce? Cum? Cine răspunde? Cum ar fi fost să fie altfel? Chiar, cum ar fi fost? Ar fi băgat cineva de seamă, ar fi privit cineva adevărul în faţă? 

Tragedia tinerilor atinşi de aripa morţii în clubul Colectiv n-are cum să te lase nepăsător şi să nu te facă să-ţi pui întrebări existenţiale. Suntem fragili, suntem umbre călătoare pe o frânghie întinsă perfect între două puncte, cunoscând doar punctul din care plecăm şi nicicând punctul în care vom păşi peste pragul lumii, aşa cum o ştim. Într-un fel, prin fire nevăzute, am fost şi suntem cu toţii conectaţi, pentru că facem aceleaşi exerciţii de echilibristică. De aceea, poate simţim de undeva că trebuie să ne adunăm umăr lângă umăr în momente grele şi să ne strigăm împreună disperarea, sau să devenim umărul pe care capul cuiva de lângă noi caută alinare. E un exerciţiu de umanitate şi de viaţă să întinzi o mână atunci când cineva are nevoie şi pentru cei mai curajoşi, să sară în foc pentru a salva o viaţă. Am văzut că eroii există. Câteodată mă gândesc cu stupoare că suntem captivii unui sistem inert, creat pentru a constrânge şi pentru a instaura frica în suflete. E doar o altă faţetă a noastră, sau aşa trebuia să fie? Şi atunci mă simt deznădăjduit, eu, român, în ţara mea. Ţara mea, condusă de 20 şi ceva de ani de nişte netrebnici care au călcat totul în picioare şi şi-au bătut joc de tot. Confortabil amorţiţi în faţa televizoarelor... Ţara hienelor în costume, care gonesc în coloane oficiale cu girofar şi dau legi strâmbe numai pentru a te supune, te vrea impasibil. E cruntă o astfel de ţară formată numai din şabloane şi manechine fără chip, dar acesta e tiparul pe care clasa politică l-a croit şi cu care se laudă în scripte. Oameni fără chip, fără suflete, statistică. Masă de manevră, plătitori de taxe şi impozite. O secundă, zece secunde, o scânteie, o tragedie... o durere fără margini. Şi oamenii, cei care mai sunt îşi recapătă reflexul de a fi oameni. În asemenea momente simt cum ţara asta are o şansă, atunci când oamenii nu uită să fie oameni şi să solidarizeze, să mârâie în faţa autorităţilor şi să ia de guler politicienii proţăpiţi tovărăşeşte pe scaune, să-şi strige nemulţumirea şi revolta faţă de un sistem prost croit. Sunt atâtea întrebări născute din durere şi cenuşă, sunt atâtea dureri care ard şi vor arde mistuindu-se cu greu în anii care vor veni, sunt prea multe suflete care vor privi de undeva de la capătul frânghiei pe care facem echilibristică. Sunt multe rele adunate laolaltă în sistemul care ne aşează pe toţi pe acelaşi palier, sunt o serie de lucruri care trebuiesc regândite, reaşezate, dar am încredere că dacă vom dori cu adevărat să le schimbăm, le vom schimba. Împreună, umăr lângă umăr, fără teamă, fără regrete şi fără ocolişuri. Aşa cum trebuia să fie de la bun început. Sper ca marea de solidaritate şi de omenie să fie punctul de plecare spre o altă atitudine, spre un altfel de înţelegere a vieţii, a ţării, a sistemului care ar trebui să aibă grijă de noi. De toţi. Sper să nu renunţăm şi să avem forţa să mergem mai departe, apucând lucrurile de capătul cel bun. Cu demnitate şi curaj. Pentru că ziua în care vom renunţa va fi ziua în care murim. Puţin câte puţin.