EDITORIAL | Atunci... şi acum

Acum 97 de ani n-am avut nici măcar fotograf în Sala Unirii de la Alba Iulia. Azi n-avem autostrăzi şi spitale. Atunci a dictat poporul, vrerea celor mulţi, iar oamenii politici s-au executat, astăzi cei mulţi îşi înghit vorbele şi răbufnesc doar când le ajunge jungherul la os. Atunci am vrut să fim tot una, să fim un popor. Azi, mai marii zilei ne numesc populaţie, de parc-am fi păsări migratoare, din cuib în cuib.

Sunt mândru de poporul meu, de cei ce ne-au dat nume, de oamenii care acum aproape 100 de ani şi-au trimis delegaţi spre Alba Iulia pentru a-şi face auzită vrerea: Marea Unire. De poporul care n-a stat pe gânduri când a venit vremea să-şi arate vrerea, la Alba Iulia. Oamenii i-au împins de la spate pe politicieni, le-au ghidat paşii şi le-au dat energie să meargă până la capăt; la fel ca şi acum, politicienii - tot o apă şi-un pământ, ba cu Ungaria, ba cu România Mare. Cam cum au bătut tunurile războiului, cum a mers valul, cum a bătut ploaia şi vântul. Aşa că a fost nevoie ca vocea celor mulţi să facă lumină, după cum au simţit, după cum le-a dictat cugetul. Lecţia care ne stă de-atunci în faţă e lecţia poporului, a oamenilor, care înainte de toate sunt, a solidarităţii şi a curajului de a fi împreună. Şi pe care, din nefericire, nu vrem s-o învăţăm. Acum 97 de ani n-am avut nici măcar un fotograf în Sala Unirii la Alba Iulia. Povestea spune despre un fotograf neamţ tocmit, dar care nu s-a mai trezit la timp şi n-a avut chef să-şi onoreze înţelegerea în măreaţa zi, aşa că momentul n-a fost imortalizat. Ne-a scos din încurcătură Samoilă Mârza, un ostaș din popor, ce şi-a cărat aparatul cu burduf din Galtiu, satul natal, la Alba Iulia. A încercat să intre în sală, dar a fost ținut la intrare, că n-avea permis, aşa că s-a apucat de fotografiat mulţimile de afară. Aşa avem dovada Unirii, vreo 5-6 instantanee. Azi n-avem spitale, sau dacă avem, n-avem medicamente suficiente. Deşi miniştrii mint că avem. Noroc tot cu oamenii de bine, care-şi duc de acasă pansamente şi paracetamoale, sau cu cei care fac donaţii. Tot oameni din popor. N-avem autostrăzi, sau, dacă le avem, le închidem să le refacem, după ce le-am făcut prost şi am şterpelit comisioane grase. Noroc tot cu amărâtul de popor, care cotizează la buget. Ca să fie de unde. Atunci ne spuneau popor, astăzi politicienii ne numesc populaţie, de parcă am fi păsări migratoare, numai bune de pus din cuib, în cuib. Populaţie suntem în statistici, în somaţii de plată, în facturi, în impozite, taxe... Popor român, cine mai are curajul să ne spună? Atunci eram poporul strâns să-şi facă soarta, azi suntem cetăţeni, enoriaşi, contribuabili, alegători. Atunci ne-am dorit să fim toţi una, azi suntem mai dezbinaţi ca niciodată şi tot mai departe de ideea de unitate. Ne-am unit, dar nu ne-am amestecat, încă n-am devenit un tot unitar, care să vrea să tragă la aceeaşi căruţă. Şi au trecut destule peste noi, război, naţionalizări, molime roşii, securitate, revoluţii, mineriade, combinaţii, privatizări strategice, băieţi deştepţi... iar toate acestea ar fi trebuit, cel puţin aşa spune teoria, să ne facă mai puternici, mai înţelepţi şi mai uniţi, noi cu noi. Din nefericire, anii din urmă n-au avut darul să ne împace, ci să ne dezbine şi mai mult, să ne facă să urâm mai mult şi mai des, să ne învrăjbim unii cu alţii... Lecţia care ne stă în faţă e lecţia poporului, a solidarităţii şi a unităţii. Va veni vremea în care să învăţăm ceva? Nu de alta, dar ne apropiem cu paşi repezi de 100 de ani. Şi e păcat să nu fim tot una.