Adio, prima ligă și fior de ultime cinci secunde în Sala Sporturilor, în timp ce tabela derulează spasmodic, sutime cu sutime, esteticul drum al mingii spre coş. Rămas bun, aruncări fine din încheietură, driblinguri şi slam-dunk, emoţii şi o perfectă chimie între public şi echipă. Un sfârşit poate fi şi un început. Mai avem cu cine şi de ce sau aruncăm mingea la coşul de gunoi?
 |
| Milu OLTEAN |
După 12 ani în care s-a luptat pentru glorie şi a cunoscut aerul tare al performanţei, echipa de baschet Gaz Metan Mediaş trăieşte vremuri complicate, pe care n-ar fi pariat niciunul dintre suporterii care acum câţiva ani îi aşteptau pe sportivi la intrarea în oraş, după câştigarea Cupei României. Pare-se că retrogradarea a venit ca un capac peste minge şi a tăiat orice elan local de a mai avea echipă, chiar şi în divizia secundă. Ceea ce e puţin ruşinos, pentru un club care şi-a obişnuit fanii cu performanţe. Dar sfârşitul a venit oarecum anunţat, chiar dacă nu şi aşteptat. 2015-2016 a fost un an competiţional presărat de lipsa banilor şi de lipsa rezultatelor, de controverse şi aşteptări de susţinere din partea sponsorilor, iar echipa s-a scufundat în subsolul clasamentului. Ca într-o mocirlă densă, din care nu te mai scoate decât dorinţa de a fi. Iar la Mediaş n-a fost cazul. Greu de înţeles şi de digerat, după ce, ani buni de zile, Mediaşul s-a luat la trântă cu toţi granzii campionatului, ba chiar a fost la un pas de a cuceri titlul naţional. Cum să înţelegi, ca suporter, din tribună, mărirea şi decăderea unei echipe care a reuşit să facă jocuri magice şi cu adversari europeni şi care la finalul sezonului trecut pleacă în tăcere şi cu fruntea plecată de pe prima scenă baschetbalistică a ţării? Cum să înţelegi că celor care au dat bani la echipă, de 12 ani, nu le mai pasă? Aşa, dintr-o dată... Și doar nu-s companii care să nu însemne nimic atunci când vor să-și aducă aportul într-o comunitate. Numai că oameni vin, oameni pleacă, iar dragul de loc nu-i un lucru chiar simplu. Delăsarea în cazul echipei de baschet nu face decât să le dea apă la moară celor care, ani la rând, au susţinut că două echipe de primă ligă - mă refer la fotbal şi baschet - sunt cam prea mult pentru un oraş nereşedinţă de judeţ. Poate să fi deranjat orgoliul ăsta local pe cineva? Că nu-şi permite Sibiul ce-şi permite Mediaşul. Uite că şi-a permis şi n-a făcut-o deloc rău! Sportul este un ambasador excelent pentru oricine, iar pentru un oraş „mărunt”, ca al nostru, cu atât mai mult. Unde mai pui că, dincolo de capitalul de imagine, sportul poate fi un mobilizator excelent și pentru prichindeii de azi care bat mingea pe maidan și în curtea școlii și care mâine pot fi oameni de bază pentru echipa locală. Dar, cum spuneam deja, pentru asta trebuie să-ți pese și să iubești oamenii și locul. Dincolo de toată amărăciunea momentului, Mediașul este un loc în care baschetul este iubit, un loc în care mai sunt resurse și oameni care se pot implica să repună trenul pe șine. Dincolo de înfrângerea de moment, e pasiune, iar cu chibzuință și încredere, chiar că se poate face uitat acest moment rușinos. Un sfârșit poate deschide ușa unui început. Mai avem de ce sau tragem storul și aruncăm mingea la coșul de gunoi?
