EDITORIAL | Timp de calitate

Mulți dintre copii sunt neglijați de părinți, spun statisticile. Iar copiii se simt singuri, în ciuda capriciilor pe care părinții le plătesc cu bani grei, doar pentru a-și satisface propriul orgoliu. Timpul de calitate petrecut între adult și copil nu are niciun preț. Sau, are? Poate unul, dar pe care nu-l poate plăti nimeni? Depinde de măsura pe care o are fiecare. 

Mi-a rămas așa, agățat de retină, un text pe care l-am citit pe undeva și în care cineva povestea despre cum am ajuns să trăim doar în weekend-uri, sfintele zile în care putem avea parte de timp de calitate, noi adulții, departe de probleme evocate sau invocate și soluții pe măsura timpurilor. Agitate timpuri, de altfel. Și-apoi dacă noi ne regăsim în această ingrată postură, de a ne bucura de zile senine numai la sfârșit de săptămână, cum stă treaba cu „generația așteptată”? „Nu am chef acum”, „poate mai târziu”, „sigur mâine, sau poate, poimâine”, nu aud oare asta prea des cei mici? Se pare că da. Statisticile arată că aproape 70% dintre elevi sunt neglijați de părinți. În timpul săptămânii stres și nervi de la job, în weekend Facebook, lumi virtuale și avioane de hârtie. Poate și job printre picături. Și atunci, copilul ce să facă? Crește, că doar așa e natura lumii. Dar cum? Mi-a plăcut mult sintagma rostită de o învățătoare: „interesul pe care părintele îl acordă activității copilului este mâna care îl mângâie și care îl crește”. Păi, da, dar și interesul poartă fesuri de mai multe culori. Pentru unii, ecuația interesului acordat copiilor e simplă și se traduce prin banii „investiți” întru ținerea copilului cât mai ocupat. Așa ajung unii prichindei să se trezească la 6 jumătate, să meragă la școală de la 7 la 12, iar după amiază la karate, balet, matematică, înot, atletism, dans și multe altele. Părintele e mulțumit să-și știe odorul ocupat, cât mai ocupat. Iar seara, prichindelul pică de oboseală și consemnează în memoria sa încă o zi în care tata nu l-a văzut la prima tură de bazin, sau mama n-a ajuns decât la finalul dansului. Pentru alții, timpul pe care îl acordă copiilor e cel mai prețios, așa că știu când le-a căzut dințișorul, pe cine au îndrăgit la grădiniță, cu cine stau în bancă la școală și ce jucător de fotbal preferat eu, ce muzică le place și la ce se gândesc înainte să adoarmă. Până la urmă, nici nu cred că există rețete speciale, sau căi de urmat, chimia legată între copil și părinte este una cu totul și cu totul specială, așa că fiecare știe ce e mai bine de făcut. Dar, dacă tragem cu ochiul la ce ne arată cifrele, ne paște o mândră singurătate a copiilor, de nu ne vedem. Am văzut o știre cu un soi de program demarat în câteva școli din București, tocmai cu scopul de a-i aduce pe părinți mai aproape de copii. Experții din educație garantează că dacă lucrurile merg bine, programul se va extinde și în țară. Bună treabă. Numai că cheia nu stă deloc în gardul unui proiect, care începe și se termină. Cheia e la cei care trebuie să stea față în față: părinte și copil. Copilul descoperă lumea prin ochii adultului, iar părinții se redescoperă pe ei la vârsta cea fără de griji. E un exercițiu firesc și natural. Pentru unii. Pentru alții, o corvoadă, de care fug aruncând cu bani în stânga și în dreapta. Timpul de calitate e cel mai de preț, iar asta înseamnă sinceritate. Și încrederea de a sta față în față. Părinte, copil. Copil, părinte.