„Pentru ca ceva important să se schimbe, ceva și mai grav trebuie să se întâmple”. Nu știu de ce, românii nu au în fire schimbările firești, transformările naturale, evoluțiile normale.
Nu le simt, nu le pregătesc, nu le înglobează într-o ordine a lucrurilor care să nu atragă (într-un fel) atenția. La noi totul este dramatic (tragic, de multe ori), făcut în ultima clipă, deznădăjduit, când nu se mai așteaptă nimeni, radical, neașteptat, uimitor.
E un fel de nepăsare reală și aparentă (greu de înțeles), o pasivitate în fața istoriei imediate, o răbdare tâmpă și, aparent, fără de sens, până la proba contrarie, care se lasă așteptată o veșnicie sau vine când nu se mai așteaptă nimeni. E prea multă toleranță, prea multă răbdare, prea multă suferință, prea puțină eficiență în gestionarea acestor ritmuri, rămase parcă în afara civilizației. Până nu ajunge „cuțitul la os”, până nu avem „capul spart”, până nu vedem sângele curgând șiroaie nu suntem în stare să facem nimic. Cam ăsta e destinul istoric. O putem lua de unde vrem, de la „pașopt”, de la „Mica” sau „Marea Unire”, o putem lua cu „venirea” sau „plecarea” comunismului. Iar faptele postdecembriste respectă același tipar! Așteptăm, așteptăm, așteptăm…, ca alții să ne rezolve problemele. Înainte de a pune mâna, în ultimul moment!
Recent, șeful statului a spus (și sunt nevoit să-l cred, pentru că este cel mai bine informat om din România și pentru că nădăjduiesc că știe ce spune) că peste 80% din populație țării nu este de acord și nu are încredere în ceea ce face actuala putere. Lucrurile nu sunt deloc noi. În 2016, la alegerile care au configurat actuala putere, s-au prezentat la urne sub 40% din populația cu drept de vot, iar din acest total, doar 18% au votat cu PSD, artizanul guvernării de azi. Diferența, cum se poate vedea, nu constă în procente, ci în condiții efective, realități și previziuni. Acum aproape doi ani era vorba despre promisiuni, angajamente și populism de paradă, specifice unei campanii electorale deșănțate. Azi vorbim de cifre, procente, fapte și de premisele și manifestările de netăgăduit ale unei crize multiple (economice, politice, constituționale, legislative, sociale, de încredere etc.), care pot degenera în anarhism.
Așadar, trebuie să luăm acest procent de 80% ca atare și să luăm în considerare ce gândește, ce așteaptă și ce (va) face acest „monstru” pasiv ce însumează peste douăsprezece milioane de oameni, dintre cei cu drept de vot, dinăuntru sau dinafara țării. Dacă toți aceștia au arătat (într-un fel sau altul) că nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă în țara noastră, de ce nu fac ceva, cu atât mai mult cu cât pasivitatea lor este înțeleasă ca o consimțire mută.
Așadar, românii nu înțeleg prea bine ce se întâmplă azi, nu percep la cote corespunzătoare gravitatea situației create sau nu consideră că a sosit timpul că facă ceva, să reacționeze, să intervină!?
Cam aceasta este paradigma atinsă la acest moment și aceasta ar fi dilema lipsei de atitudine.
Ce-ar fi putut înțelege oamenii din actuala guvernare? Ce-ar fi putut să-i pună pe gânduri? Ce i-ar putea face să se revolte?
E o suită aici de vorbe, intenții, decizii, fapte și amenințări (în ultima vreme) ale actualei puteri, tot mai evidente, tot mai fără perdea, tot mai agresive, până vor atinge paroxismul (pe care nu-l așteptăm și nu-l dorim) și care nu știm ce înseamnă.
Pe scurt, să le luăm la rând.
A fost, mai întâi, încercarea de impunere a unui premier (Sevil Shhaideh) nepotrivit, prin decizia unilaterală a liderului L. Dragnea, demnitar potențial periculos prin mediocritate și docilitate față de șef. Surprinzător, brutal, dar eșuat!
A fost, apoi, schimbarea primului-ministru (S. Grindeanu), pentru neîndeplinire de obiectiv (Ordonanța 13) și nesupunere față de interesele personale ale șefului (L. Dragnea). Era ceva neobișnuit (să-ți dai jos propriul premier), dar încă neîngrijorător. Și parcă remediabil, pentru optimiști!
A venit, mai apoi, schimbarea celui de-la doilea premier (M. Tudose), cam pentru aceleași motive, dar, pentru a acoperi interesele personale (juridice), s-au mărit salariile și au scăzut impozitele (și altele). Nimeni întreg la cap nu face deodată aceste lucruri, fără riscuri majore. Trebuia să se aprindă (pentru unii) beculețul roșu al unei guvernări în derivă și cu alte priorități decât ale țării. Grav, dar nestrigător la cer!
A început, după aceea, cavalcada luptei pentru subordonarea justiției, mascând înăbușirea bătăliei anticorupție. Cu trei ramuri distincte: votarea unor legi strâmbe (legile justiției) favorabile lor, însușirea unor prerogative ale altor instituții (președinție, CSM), cu sprijinul CCR; destructurarea DNA și demiterea Laurei Codruța Kovesi. Tot mai greu suportabil, dar nedus până la capăt!
A urmat, firesc (în logica uzurpării), lupta pe față cu președintele țării, prin izolare în raport cu deciziile importante, tăierea unor prerogative constituționale și amenințarea (ne)voalată cu suspendarea. Asta era o amenințare la adresa constituționalității, a separării puterilor în stat, a statului de drept. Inacceptabil! Dar oare ușor de înțeles?
Modificarea codurilor (CPP, CP) ar urma să fie punctul culminant al instalării arbitrariului, bunului plac, dorinței personale. Noile legi ar urma să anuleze condamnările trecute și viitoare ale lui Liviu Dragnea, să deturneze direcția unui stat, să intrăm într-o altă paradigmă politică. Total necunoscută!
Poate că nu-i de-ajuns! Poate că mai lipsește ceva!
Viorel NISTOR
