Satul românesc şi-a dezvoltat foarte multe tradiţii în legătură cu acest moment, mult diversificate, în funcţie de zona etnografică, dar toate fiind unite de bucuria venirii Crăciunului. Se crede că toată răutatea care se acumulează între perioada dintre Sfântul Andrei şi Crăciun se spală odată cu venirea Naşterii lui Iisus, pentru a da posibilitatea ivirii unui nou an îmbelşugat.
Alături de Hristos
Etnografii consideră că perioada dintre Crăciun şi Bobotează este ciclul ritualic de moarte şi renaştere a anului, intersectat la mijloc de noaptea Anului Nou. În prima săptămână, timpul se degradează neîncetat, noaptea se măreşte, frigul sporeşte, întunericul este din ce în ce mai prezent. În aceste momente de haos primar, de reîntoarcere la începuturi, se produce solstiţiul de iarnă, după care ziua începe să crească, iar lumina devine tot mai prezentă. Partea a doua a ciclului este caracterizată de victoria totală a elementelor benefice, ceea ce în termeni populari şi religioşi se traduce prin Bobotează, adică prin intrarea omenirii, alături de Hristos, într-o lume nouă, mai bună.
Victoria binelui
La început avem spaima, dezordinea şi haosul, care sunt exprimate prin sacrificiul ritual al porcului, pregătirea alimentelor rituale din carne de porc şi grâu, credinţa că se deschid mormintele, abundenţa ospeţelor, bilanţul de an, concretizat în obiceiul „strigatului peste sat“, stingerea luminilor la miezul nopţii de Anul Nou. Apoi, se trece la partea opusă, a binelui, a speranţei, a frumosului, totul fiind pornit odată cu reaprinderea luminilor şi intrarea într-un nou an. Totul se termină ca-n basme, cu victoria binelui, iar viaţa îşi urmează cursul său sinuos, marcând alte sfârşituri şi începuturi, scriind noi pagini de trăire.
Ziua de Crăciun
Biserica creştină, cea de la început, cunoştea numai sărbătoarea Paştilor. Sărbătoarea Naşterii Domnului nu datează decât din secolul al II-lea. A fost înfiinţată de Telephor, succesorul lui Sixte I-ul care a fost martirizat în anul 139. La început, data la care se sărbătorea naşterea Domnului era schimbătoare şi se celebra de obicei în luna mai. A devenit dată fixă în secolul al IV-lea sub pontifcatul lui Iulius I, care, după avizul doctorilor în teologie, hotărî ca dată neschimbătoare 25 decembrie sau, mai exact, noaptea de 24 spre 25 decembrie. La începutul ei, sărbătoarea Naşterii s-a fixat pentru 6 ianuarie, iar introducerea ei definitivă s-a făcut pentru 25 decembrie în biserica romană de către papa Liberiu în anul 354. În biserica bizantină, ziua de 25 decembrie, ca zi de naştere a lui Iisus, a fost introdusă după 32 de ani, la 386, de către Sfîntul Ioan Gură de Aur.
Bradul de Crăciun - simbolul vieţii
Bradul a fost un simbol al vieţii cu mult timp înainte de creştinism, dar prima referire la brad împodobit pentru Crăciun a fost descoperită la Riga, în Letonia, în 1510. Bradul de Crăciun a ajuns la Paris în 1521, graţie Prinţesei Helene de Mecklembourg, care se căsătorise cu Ducele de Orleans. Prima menţionare scrisă despre un brad de Crăciun în Germania datează din 1531. În Marea Britanie, bradul a ajuns abia în 1841, când Prinţul consort Albert, soţul de origine germană al Reginei Victoria, a adus din ţara sa natală un brad de Crăciun la Palatul Windsor, pentru familia regală. Obiceiul Bradului de Crăciun s-a răspândit apoi cu repeziciune în rândul tuturor claselor sociale, precum şi în coloniile britanice din acea vreme. Brazii de Crăciun sunt decoraţi cu mere roşii, prăjiturele şi lumânări, dar Martin Luther a fost primul care a folosit lumânări, la începutul secolului al XVI-lea, pentru a le arăta copiilor cum luminează stelele în întunericul nopţii.
Colindatul
De sărbătorile Crăciunului, cel mai frumos obicei este cel de a colinda. Acestea sunt cântece cu care copiii, tinerii, maturii întâmpină Naşterea lui Iisus Hristos, tradiția păstrându-se de pe timpul romanilor. Ele îşi au numele de la latinescul „calendae“, nume dat sărbătorilor păgâne de Anul Nou, când romanii urau noroc şi fericire prietenilor lor, cu ocazia anului care începea. În timpul Calendelor Januarii, copiii romanilor umblau din casă în casă cântând imne. Datina latină a trecut, mai apoi, la toate naţiile romanice şi la slavi. Colindele au fost create de preoţii şi cântăreţii bisericeşti, de dascăli şi dieci. Există o strânsă legătură între colindele cântate de Crăciun, Anul Nou, Florii sau Paşti şi muzica religioasă bizantină ori gregoriană. Muzica liturgică a influenţat colindele şi le-a desăvârşit. Specialiştii în domeniu afirmă că niciun popor din lume nu are o colecţie mai frumoasă şi mai variată de colinde ca poporul român.
Numele de Crăciun
Naşterea Domnului este denumită la români printr-un cuvânt propriu, specific numai poporului nostru: Crăciun. Cu privire la originea acestuia, există o îndelungată dispută filologică, dar majoritatea lingviştilor afirmă că termenul provine din limba latină. Haşdeu îl deduce din latinescul crestinum. Alţii din colationum, de la colatio - chemarea făcută poporului de către preoţii păgâni pentru anunţarea sărbătorilor ce soseau -, sau din latinescul cornatione, de la incarnatio (întruchipare) sau din creatione, creationis, adică născut la începutul erei creştine.
Colindătorii aduc succese
Colindatul oferă omului puterea de a dialoga cu Dumnezeu. Colindele constituie o modalitate prin care omul atrage asupra sa influenţele benefice, pozitive, care în noul an îi vor aduce sănătate şi prosperitate în plan material, afectiv şi spiritual. Pentru aceasta, colindătorii merg din casă în casă fără a ocoli familiile sărace, deoarece se spune că familiile care locuiesc în case necolindate au insuccese şi nenorociri în anul care vine (se consideră că anul bisericesc începe odată cu naşterea lui Iisus Hristos).
Cum arăta Moş Crăciun?
Graţie tehnologiei 3D, cercetătorii britanici au reconstituit adevărata înfăţişare a lui Moş Crăciun şi spun că acesta nu are nimic comun cu imaginea pe care o avem despre el. Antropologii de la Universitatea din Manchester au creat o imagine tridimensională a Sfântului Nicolae din secolul al IV-lea, care a devenit ulterior Moş Crăciun. Ei au folosit măsurătorile craniului sfântului, care se află în Turcia. Cu tehnici utilizate în mod obişnuit pentru identificarea victimelor unor crime şi date provenind de la radiografierea rămăşiţelor Sfântului Nicolae, în anii ‘50 cercetătorii au recreat craniul pe care l-au acoperit cu „muşchi“ şi „piele“, după care au ataşat o barbă albă, îngrijită, aşa cum se crede că se purta în acea epocă. Rezultatul este un chip prelung, osos, cu piele măslinie, cu mandibula pronunţată şi nasul rupt. „Nu este Moş Crăciunul cu care am crescut noi, dar imaginea ne-a fost indusă de Coca-Cola“, spune specialista Caroline Wilkinson.
Darurile
Tradiţia darurilor de Sfântul Nicolae s-a rupt în ţările protestante, când, după succesul Reformei, nu a mai fost dorit un sfânt catolic pe post de împărţitor tradiţional de daruri. Hughenoţii francezi l-au inventat pe Pere Noel, englezii pe Father Christmas, germanii pe Weihnachtsmann, iar olandezii pe Sinter Klaas. Data împărţirii cadourilor a fost şi ea mutată spre sărbătoarea Crăciunului, şi astfel a apărut o nouă tradiţie.
Legenda lui Crăciun
Se povesteşte din bătrâni despre Crăciun că era un om aspru. Inimă de piatră, acesta îşi persecuta familia şi argaţii. Când se ducea la moară, de pildă, femeile dormeau cu rândul, ca să nu le prindă stăpânul odihnindu-se. Când Maica Domnului şi Iosif i-au bătut la poartă, Crăciun nu era acasă. Plecase la moară cu 12 căruţe, iar femeile trebăluiau de zor. Pentru că înainte de Naşterea Domnului, Crăciun a avut un vis în care un înger al Domnului îi poruncea să-şi primenească ograda şi casa, căci îi va sosi un oaspete de seamă, acesta i-a spus soţiei să nu primească pe nimeni. Crăciuneasa i-a spus Sfintei Fecioare că nu o poate primi în casă, dar milostivă din fire i-a permis acesteia să se adăpostească în grajd unde credea că soţul ei nu va căuta. Fecioara Maria, venindu-i vremea să nască, s-a aşezat în ieslea vitelor. Acolo au apucat-o durerile facerii. Înduioşată de suferinţele Maicii Sfinte, Crăciuneasa a pus apă la încălzit şi a ajutat-o pe aceasta să nască. În acel moment, Crăciun, văzând că soaţa nu l-a ascultat şi i-a spurcat casa cu naşterea unui copil zămislit din păcat, a luat barda şi i-a tăiat mâinile de la încheietură. Recunoscătoare pentru ajutorul dat, Maica Domnului a suflat peste mâinile Crăciunesei şi acestea s-au făcut la loc, chiar mai frumoase şi mai lucioase. La vederea minunii, Crăciun şi-a amintit de vis şi s-a dus la Sfânta Fecioară să-l ierte. Afară, în curte, totul era acoperit cu o mantie de omăt. Îngerii au ţesut sus, în ceruri, o perdea de nouri pe care au dănţuit de bucurie, până când au căzut steluţe albe. De atunci, iarna e plină de zăpadă. Mirat, Crăciun a intrat în grajd şi a rugat-o pe Maica Domnului să-l ierte. Aceasta, când i-a văzut părul şi barba albe, şi-a dat seama că este un semn de la Dumnezeu, şi l-a iertat, osândindu-l însă, să postească, în fiecare an, şase săptămâni înainte de Naşterea Mîntuitorului. De asemenea i-a poruncit să nu moară niciodată ca ceilalţi oameni şi să nu rămână acasă de ziua lui. De la cântatul cocoşilor, în noaptea de Ajun, până în seara zilei lui Ioan Botezatorul, trebuie să umble ca gândul din casă în casă, din sat în sat, din bordei în palat cu un sac în spinare încărcat de dulciuri, parale, straie, jucării, cărţi de poveşti pe care nevastă-sa, Crăciuneasa, le va pregăti din vreme un an întreg. „Tu Crăciune - se zice că i-ar fi spus în încheiere Maica Sfântă - va trebui să împarţi aceste daruri la bogat şi la sărac, mai ales la copii, şi va trebui să cânţi, cu steaua, naşterea băiatului meu Iisus Hristos“.
Tradiţii şi credinţe
l În ajunul Crăciunului, gospodarii îşi strâng din sat ce au dat cu împrumut, să îi găsească sărbătorile cu toate în gospodărie.
l Femeile pun în apa în care se spală o
nucă pentru ca să fie sănătoase ca nuca, şi un ban, să fie bogate.
l Gospodarii pun mâna pe toate uneltele
din curte să le folosească sănătoşi şi cu spor.
l De Crăciun, se pune în găleata cu apă
o potcoavă, din care bea gospodarul, şi apoi se dă la vite, să fie tari ca
fierul.
l Găinilor li se dă de mâncare din sită
sau din ciur, ca să facă ouă multe.
l Cât ţin zilele de Crăciun, furca de
tors se ascunde, fiindcă se crede că cine o vede, ar putea fi muşcat de un şarpe
lung şi gros ca furca.
l La Crăciun, ciobanii pun un drob de
sare învelit sub pragul casei pe care-l ţin până la „Alesul oilor“ (22 aprilie)
când îl scot, îl macină şi-l amestecă cu tărâţe, pe care-l dau oilor pentru sănătatea
şi sporul turmei.
l În ziua de Crăciun, pâinea se aşază
sub masă pentru noroc, iar sub faţa de masă se pune pleavă de grâu pentru belşug.
Împotriva deochiului şi a farmecelor, în cele patru colţuri ale mesei se pun
usturoi şi seminţe de mac.
l
Tradiţia spune că de Crăciun se deschide cerul şi este văzut, de către cei
buni, Dumnezeu stând la masă cu îngerii.
l
Înainte de a intra în casă, gospodarii trec peste o bucată de fier, să fie sănătoşi
peste an, iar în mână trebuie să ducă obiecte de ars pe care le aruncă în focul
din vatră zicând: „Domnul să ne dea spor!“
l
În această zi se spune că boii vorbesc între ei, dar celor care îi ascultă li
se tulbură minţile.
l
Pentru a-l visa pe cel ales, fetele pun tot felul de mâncăruri sub geam, existând
credinţa că ursitul va veni să guste din ele şi astfel îl vor vedea.
l
În ziua de Crăciun se mătură casa, dar gunoiul nu este dat afară, să nu fie
pagubă la vite.
