Când sunt publicate informații controversate, ba care chiar se bat cap în cap, fiind logic și limpede că nu pot fi toate adevărate, e evident că ne aflăm în fața unui fenomen de difuzare de știri false (fake news) sau de dezinformare. (Făcute, adeseori, cu intenție, cu premeditare și cu scop precis.) Aceste două fenomene, asemănătoare și înrudite, nu pot fi negate de nimeni și sunt acceptate, implicit, câtăvreme și receptorii/adepții lor sunt împărțiți în două și extrem de polarizați: fiecare dintre părți, crezând orbește în adevărul său, va indica partea cealaltă ca fiind mințită sau pradă dezinformării.
Jurnaliștii și jurnalismul profesional și de calitate erau, cândva, instituția/ instanța care indica cine are dreptate, în principiu, ce este adevărat, fals sau relevant în spațiul public, cu toată relativitatea omenească din lume și cu toate precauțiile și excepțiile de rigoare. Condiția era ca jurnalistul/jurnalismul să fie credibil, să fie acceptat ca atare, să beneficieze de credit din partea cititorului/consumatorului, să-și exercite funcția socială căreia îi era destinat.
Lucrurile s-au complicat și tulburat enorm odată cu explodarea pieței digitale
a informațiilor (un fel de bâlci virtual), unde joacă în plus, cu roluri
confuze, incerte și neclarificate, pe lângă jurnaliștii, o serie întreagă de
alți „jucători” cu statut imprecis (blogeri, vlogeri, youtuberi, influenceri
etc.), la care se adaugă, practic, toți membrii rețelelor sociale, la rândul
lor consumatori și producători de informație, toți laolaltă, nediferențiat,
creând un amestec inflaționist, foarte eterogen, adevărat haos sau babel
informațional. Cei mai mulți dintre aceștia (exceptându-i pe
jurnaliști) nu au nicio treabă cu informarea publică, nu au nicio
responsabilitate în privința difuzării informațiilor în spațiul public și, de
obicei, nicio abilitate în identificarea, selectarea și verificarea
informațiilor pe care le aruncă în spațiul virtual. Mai mult de atât, nu
doar funcțiile acestora sunt confundate și schimbate, ci și interesele, foarte
diverse, ce stau în spatele lor, ceea ce complică și mai mult peisajul mediatic
și spațiul comunicațional.
Nu-i un secret că aceste fenomene au adus mari prejudicii jurnalismului,
absorbit fără de voie în masa indistinctă de „comunicatori” amatori sau
dezinformatori, dar și oamenilor, prin proastă informare, falsă informare și
dezinfomare. Rețelele sociale (sursa multor informații) sunt foarte „aproape”
de ei (la un click distanță), sunt un loc prin care trec „frecvent” (de multe
ori pe zi), e complet gratuit și ademenitor și le spun oamenilor nu ceea ce
este, ci ceea ce le place lor să fie.
Cum se poate ieși din acest
„marasm”?
Într-un grup Facebook de educație
media, voi fi tentat/obligat să spun că cea mai bună și mai sigură soluție
este educația media, cu toate formele ei: jurnalistică, digitală,
virtuală, computațională, la care adăugăm componente de educație civică,
democratică, politică, economică etc. Și așa este, nimeni nu poate contesta
rolul educației în acest scop, doar că această cale este cea mai lungă și
anevoioasă, cea mai grea și cu rezultate temporizate, pe termen mediu și lung.
Sigur că există o formă de educație media care se face de către jurnaliști,
activiști media sau prin ONG și mai puțin la nivel formal, instituțional.
Aceasta ar însemna că ar trebui să se facă și la nivel național, instituțional,
cu implicarea explicită a deciziei politice.
În legătura cu asta și la același
nivel de importanță, ar fi reabilitarea și recredibilizarea
jurnalismului pentru a (re)deveni „instituția” responsabilă în selectarea relevantă
a informației, garantarea ei și în deservirea devotată a interesului public,
ca funcție supremă în statul democratic. Dar asta este o „lucrare în comun”,
atât a jurnaliștilor (care trebuie să schimbe ceva), cât și a publicului (care
trebuie să sprijine jurnalismul independent și de calitate). Asupra acestui
aspect am insistat și cu alt prilej și voi reveni mereu.
Sub presiunea momentului, a
inflației de știri false, ca soluție de urgență, a apărut ceea ce se
cheamă fact-checking-ul sau verificarea informației după publicare (post-publicare).
Trebuie precizate din capul locului și utilitatea și limitele și neajunsurile
acestui procedeu. Întâi de toate că este o cale prin care este sancționat
jurnalismul defectuos, superficial, neprofesionist sau partizan, instituția de
fact-checking indicând falsitatea unor informații și devierile unor jurnaliști.
Neajunsul mic este că foarte puține informații pot fi verificate în acest fel
(nici măcar 5%), adică un randament foarte scăzut cantitativ și o eficiență redusă,
în general. Neajunsul mare este că fact-checking-ul nu se atinge (nici nu-și
propune) de informația navigantă/întîmplătoare, ajunsă în spațiul public pe
alte căi, de la ceilalți, „jucători amatori” sau „dezinformatori
profesioniști”. E și drept, pentru că sunt denigrați jurnaliștii
neprofesioniști, și nedrept, pentru că sunt discreditați tot jurnaliștii,
băgați în aceeași oală cu toți „dezinformatorii”.
Din această situația parcă beneficiul este mai mare, pentru că fact-checking-ul
dă un avertisment jurnaliștilor slabi sau convertiți, reface informația
adevărată, arată niște căi de verificare a informației și educă/ajută publicul
să deslușească singur știrile adevărate de cele false. Acesta ar cel
mai util și spectaculos rezultat, nu de a indica doar dacă o informație este
neadevărată, ci de a-l ajuta pe om să înțeleagă singur dacă, cum și de ce o
știre este falsă. Luciditatea, discernământul, independența în
gândire, spiritul critic sunt lucruri parcă prea mari pentru a le invoca în
acest cadru aparent retrâns, dar sunt elemente de educație media antrenabile și
operabile chiar și în aceste condiții. Voi reveni.
Indic câteva surse de fact-checking și de combatere a dezinformării, cu
îndemnul de a le folosi cu nădejde și cu promisiunea de a reveni cu exemple
concrete și explicații.
Recomand deci:
https://www.factual.ro/, https://newsletter.misreport.ro/,
https://www.antifake.ro/
