Împărăteasa Elena primind cu
bucurie cinstita cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita
împărătească, ce era cu ea. Iar alții nu puteau să vadă și să sărute Sfânta
Cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca
măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului,
stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii,
iar ei au strigat: „Doamne, miluiește!”.
Împărățind în Roma Maxențiu,
persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i și
chinuindu-i nu numai pe creștini, dar și pe paginii săi ucigându-i și
jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăție, siluind casele celor de bun
neam, și era tuturor romanilor foarte greu și urât, pentru acea tiranică,
cumplită a lui viață și prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la
împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa,
Elena, rugându-l pe el să vină și să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin
i-a scris mai întâi lui Maxențiu, sfătuindu-l pe el prietenește să înceteze o
tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dânsul și nu s-a
îndreptat, dar și mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin,
pe care toată oastea romanilor la împărăție-l alesese, nevrând ca să-l aibă
deopotrivă cu sine la împărăție. Pentru că Maxențiu, cu de la sine putere s-a
suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voința poporului; ci numai cu
sprijinul câtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri și cinste. Iar
Constantin a fost ales împărat de către toți cu un glas. Drept aceea, auzind
Constantin că Maxențiu tot neîndreptat petrecea, ba încă și la alte fapte mai
rele se întinde, s-a sculat și a mers asupra lui cu război. Văzând însă că
puterea oștilor sale nu este de ajuns și gândind apoi la farmecele cele rele
ale lui Maxențiu, a început a se îndoi, pentru că știa că Maxențiu a vărsat
mult sânge omenesc la facerea vrăjilor: mulți băieți, fete și femei îngreunate
a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutând milostivirea deșerților idoli,
spre care nădăjduia. Deci, văzând Constantin că la Maxențiu era mare putere
diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpânește cerul și
pământul, pe care și neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască lui chip
de biruință asupra prigonitorului. Drept aceea, rugându-se el cu osârdie, i s-a
arătat în amiazăzi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai
mult decât soarele și deasupra scris pe dânsul: „În acest semn vei învinge”. Au
văzut aceea și ostașii toți, între care era și dulcele Artemie cel care după
aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, și se mirau. Iar cei mai mulți
dintre dânșii au început a se teme că păgânilor chipul crucii le era semn de
mare nenorocire și de moarte, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tâlharii
și făcătorii de rele. Deci, ostașii se temeau că nu cumva războiul lor să fie
fără noroc și din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndoială.
Iar într-o noapte, pe când dormea el, i s-a arătat însuși Hristos Domnul și
iarăși i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse și i-a zis lui: „Să
faci asemănare chipului acestuia și să poruncești ca să-l poarte înaintea
oștilor și nu numai pe Maxențiu, ba încă și pe toți vrăjmașii tăi îi vei
birui”. Deci, sculându-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia și chemând
argintari iscusiți le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de
mărgăritar și de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat și, ceva mai
mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri și
pe zale semnul crucii.
Iar rău-credinciosul Maxențiu,
fiind înștiințat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă
îndrăzneală și-a scos oastea romană și a mers împotriva marelui Constantin. Iar
Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberilor armatei
sale. Și când s-a început lupta cu Maxențiu, atunci, cu puterea cinstitei
cruci, Maxențiu a fost biruit și mulțimea ostașilor lui a fost tăiată (28
octombrie 312), și însuși Maxențiu a fugit. Și l-a urmărit împăratul Constantin
și, fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt
podul, cu puterea lui Dumnezeu, și s-a afundat ticălosul în râu cu oastea sa,
ca și faraonul cel de demult, încât s-a împotmolit râul de călăreți, de cai și
de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor și l-a întâmpinat pe el
tot poporul cu bucurie mare și cu cinste. Iar el înălța mare mulțumire lui
Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruință asupra vrăjmașului, cu puterea
cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biruinței celei prea
slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stâlp de piatră și a scris pe
dânsa: „Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul
tiranului”.
Având el al doilea război
împotriva celor de la Bizanț a căror numire de obârșie se trage încă de pe
vremea împăratului Iudeii, Manase, când un oarecare grec Bizas a pus temelia
cetății, numind-o Bizantion, de unde mai târziu Bizanț, și fiind biruit
Constantin de către aceștia de două ori, era întru mâhnire mare. Și fiind
într-o seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de
stele, care închipuia aceste: „Să mă chemi în ziua necazului tău”. Apoi, înfricoșându-se,
și-a ridicat iar ochii spre cer și a văzut o cruce de stele, ca și mai înainte
închipuită pe cer și scriind deasupra, împrejurul ei, așa: „În acest semn vei
învinge”. Și așa purtându-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmașii
săi și a luat cetatea Bizantion.
Și având el al treilea război
cu goții, la râul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mântuitoarea armă și i-a
făcut ca și mai înainte biruință. Și de aici Constantin cunoscând puterea lui
Hristos celui răstignit pe cruce, și crezându-l pe acesta că este adevărat
Dumnezeu, s-a botezat întru dânsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe
care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ierusalim cu multă
avere spre căutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a
cercetat sfintele locuri și le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la
lumină cinstite moaște ale diferiților sfinți. Era atunci în Ierusalim patriarh
Macarie (314-333), care a întâmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.
Deci, fericita împărăteasă
Elena, vrând să găsească crucea cea de viață făcătoare a Domnului, cea ascunsă
de evrei, a chemat pe toți evreii și i-a întrebat pe dânșii, ca să-i arate ei
locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Dar lepădându-se ei, că nu
știu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci și cu moarte, și aceia i-au
arătat ei un bărbat bătrân, anume Iuda, zicând: „Acesta poate să-ți arate ție
ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit proroc”. Și făcându-se
multă cercetare, și Iuda refuzând a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce
pe el într-o groapă adâncă în care, petrecând el câtăva vreme, a făgăduit să
spună. Apoi, scoțându-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare
împresurat cu pământ și cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei,
zidise o capiște zeiței Venera și pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a
arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să
se risipească capiștea cea idolească și să se răscolească țarina și să se sape.
Iar Macarie patriarhul, rugându-se la locul acela, iată a ieșit un miros de
bună mireasmă și îndată s-a arătat mormântul și locul căpățânii în partea
dinspre răsărit și aproape de dânsele au aflat îngropate trei cruci și după
aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neștiind care ar fi fost crucea lui
Hristos, s-a întâmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare și atunci
Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; și se așezară
crucile pe mortul acela câte una pe rând, iar când au pus crucea lui Hristos,
îndată mortul a înviat și s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieștii Cruci a
Domnului.
Deci, împărăteasa primind cu
bucurie cinstită cruce, i s-a închinat și a sărutat-o; asemenea și toată suita
împărătească, ce era cu dânsa. Iar alții nu puteau să vadă și să sărute sfânta
cruce în acea vreme, din pricina mulțimii celei mari de lume, și au dorit ca
măcar de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului,
stând la un loc mai înalt, a făcut înălțarea, arătând cinstita cruce mulțimii, iar
ei au strigat: „Doamne miluiește!”. Și de atunci s-a început praznicul
„înălțării cinstitei Cruci a Domnului”.
Deci, împărăteasa Elena a
păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum și sfintele piroane, iar
cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie,
patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulțime de jidovi
a crezut și s-a botezat și s-a numit din sfântul botez Chiriac. Mai în urmă, el
a fost patriarh al Ierusalimului și în vremea lui Iulian Apostatul (361-363)
s-a sfârșit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfânta împărăteasă Elena a
poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întâi
a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde
este sfântul mormânt al lui Hristos și unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a
poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormântul Sfintei adormiri a
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece
biserici și le-a înfrumusețat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de
trebuință cu îndestulare. A venit în Bizanț aducând cu sine partea lemnului
crucii celei de viață făcătoare și sfintele piroane, cu care a fost pironit
trupul lui Hristos. Aici, sfântul împărat Constantin a pus lemnul cel de viață
făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea
Adrianului, de către sfânta Elena, când se întorcea de la Ierusalim la
Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare și
învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe
al treilea l-a ferecat la zăbală, în frâul calului său, ca să se împlinească
cele zise de Zaharia proorocul: „În ziua aceea va fi (scris) pe frâul cailor:
Sfânt lui Dumnezeu Atotțiitorul” (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a
dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.
După sosirea Sfintei Elena de
la Ierusalim în Bizanț, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei
cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintâi în
Roma, când l-a înecat pe Maxențiu, a doua în Bizanț, când l-a cucerit, a treia
când a bătut pe goți la râul Dunării. După chipul celor trei arătări a făcut
trei cinstite cruci din materiale scumpe și a scris pe dânsele cu slove de aur
cuvintele acestea: Is Hs Ni Ka, adică „Iisus Hristos biruiește”, arătând la
toți râvna dreptei credințe. Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a
biruit pe vrăjmași, a înălțat o cruce spre răsărit, în târgul de sus, apoi alta
deasupra stâlpului cel roșu la locul iubirii de frați, iar pe cea de-a treia a
înălțat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în târgul de pâine, la
care loc se făceau multe puteri și semne prin sfânta cruce. Încă se mărturisea
de mulți că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul
acela, și tămâia împrejur cinstita cruce, cântând cântarea cea întreit sfânta
cu glas dulce, și apoi iar se suia la cer. Și aceasta se făcea de trei ori pe
an: adică în luna aceasta, la înălțarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai,
în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer și în sfântul marele post cel de
patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Și mulți din oamenii cei
cucernici, care cu cinste și cu sfințenie viețuiau, vedeau această pogorâre a
îngerului și auzeau cântarea lui.
Încă se cuvine a pomeni și că
cinstitul și de viață făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecând de
Perși (602-610) și iar s-a întors în Ierusalim, spre mângâierea credincioșilor;
pe vremea împăratului grec Foca, împăratul perșilor, Hosroe II (590-628),
biruind Egiptul, Africa și Palestina, a luat Ierusalimul și pe mulți creștini
i-a ucis și luând cu de-a sila vistieriile cele bisericești și podoabele, între
altele a luat și vistieria cea de mult preț, lemnul crucii Domnului celei de
viață făcătoare, și l-a dus în Persia. Peste puțin, murind Foca împăratul, a
fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Hosroe
II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a câștigat-o de la
vrăjmașul cel mândru. Atunci fiind în mâhnire mare, a început a căuta ajutor la
Dumnezeu, și a poruncit tuturor credincioșilor să facă rugăciuni, priveghieri
și postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mândria sa, că va
pierde pe toți creștinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu
zică vrăjmașii că mâna lor este înaltă și idolii lor puternici, ci să cunoască
neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea
împotriva puterii și tăriei? Și chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi și cu
post îndelungat. Apoi, adunându-și toți ostașii și în nădejdea ajutorului lui
Dumnezeu înarmându-se cu puterea crucii, a mers asupra perșilor și lovindu-se
cu Hosroe II, l-a biruit și l-a pus pe fugă. Și a fost cu oștile în pământul
Persiei șapte ani, luând cetățile, robind satele și biruind multe prigoniri ale
lui Hosroe. Iar mai pe urmă Hosroe, neputând să se împotrivească puterii
grecești, a fugit din pământul său și, trecând peste râul Tigru, cu cel mai
tânăr fiu al său, Medars, a împărțit el împărăția sa. De acest lucru s-a mâniat
Siroes, fiul lui cel mai în vârstă, și a gândit că și pe tată și pe frate
împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a și făcut degrab. Iar după uciderea
acelora, Siroes a fost moștenitor împărăției Persiei și a trimis cu rugăminte
și cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui și poftindu-l
să înceteze a prăda pământul lui.
Atunci Heraclie, făcând pace
cu împăratul Persiei, a luat de la perși făcătorul de viață lemnul Crucii
Domnului, cel luat de Hosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la
perși, și l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurându-se și
slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.
Iar când a ajuns la Ierusalim,
a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel
mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfiră cea împărătească, cu aur și cu
pietre scumpe împodobit, având în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu
o minune înspăimântătoare, pentru că deodată a stat în ușile acelea, prin care se
intra la locul căpățînei, și nu putea să pășească mai departe cu cinstitul
lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dumnezeiască; și toți se minunau de
un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a
mers cu toată mulțimea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului, având ramuri
de finic în mâini și ieșind până la muntele Eleonului, mergea cu împăratul
alături și, căutând cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în
poartă stând, oprindu-le intrarea, și zicând: „Nu cu astfel de chip Făcătorul
nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceți pe el”.
Aceasta văzând-o și auzind-o patriarhul, s-a înspăimântat și, întorcându-se
spre împăratul, i-a zis: „Să știi, împărate, că cu neputință îți este ție ca în
haine bogate îmbrăcat și cu podoabele împărătești înfrumusețat să duci lemnul
acesta sfânt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mântuirea
noastră, l-a dus. Drept aceea, de voiești ca să duci Crucea Lui, să urmezi
sărăciei Lui”. Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfiră și coroana și
s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase și proaste și a dus cinstitul lemn al
Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergând cu picioarele desculțe. Și
l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Hosroe al Perșilor. Acolo,
binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci și a fost mare
bucurie și veselie credincioșilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, și
dănțuiau precum oarecând israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la
filisteni, lăudând pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, și
închinându-se așternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia și de
la noi să fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.
Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulți nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare și cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alții zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viață lemn, iar alții povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă și era aproape de moarte. Mergând la ea patriarhul cu împărăteasa și aducând crucile, le-a pus pe cea bolnavă și, punându-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alții spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amândouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut așa: văduva zăcând în casă bolnavă și murind, de la porțile morții a fost adusă la viață și la sănătate, și mortul cel dus la groapă a înviat. (VIEŢILE SFINŢILOR - doxologia.ro)
