Creștinii ortodocși din întreaga lume sărbătoresc, la sfârșitul acestei săptămâni, Învierea Domnului. Pentru prima dată, Paștile au fost sărbătorite în jurul anului 1400 î. Hr., odată cu părăsirea Egiptului de către evreii aflați în robie.
Învierea Domnului sau Paștile este cea mai mare sărbătoare a creștinilor. Își trage denumirea din cuvântul „pesah“, care, în ebraica veche, însemna „a trece peste, a trece dincolo“. Tradiția ebraică ne amintește că primăvara, în luna lui Nisan (aprox. aprilie) poporul evreu sărbătorea Paștile, comemorând eliberarea din robia egipteană. Legea sacră, făcută cunoscută prin Moise, impunea ca acest ritual să fie marcat de jertfirea mieilor de până la 1 an, ale căror oase să nu fie zdrobite. Mieii reprezentau simboluri vii ale neprihănirii, ale purității, blândeții și izbăvirii, întrucât prin sângele lor au fost salvați în Egipt primii născuți din neamul lui Israel.
Învierea
Sărbătoarea creștină a Paștilor are o anumită legătură cu Paștele Vechiului Testament, dar în același timp ea este o sărbătoare cu totul nouă. În creștinism, Mielul dumnezeiesc este simbolul lui Iisus Hristos, Om fără de păcat, care a murit pentru izbăvirea noastră de păcate. Patimile și răstignirea s-au petrecut în timpul sărbătorii Paștelui celebrate de evrei, când, precum un adevărat miel pascal, Iisus este dat morții concomitent cu înjunghierea mieilor în Templu. În Iisus Hristos, moartea a fost omorâtă. De aceea, creștinii cântă „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…“. Suferința și moartea Mântuitorului Iisus se va desăvârși în Înviere ca trecere la viața veșnică.
Istoria Paștilor
Pentru prima dată, Paștele a fost sărbătorit în jurul anului 1400 î. Hr., odată cu părăsirea Egiptului de către evreii aflați în robie. În ceea ce privește creștinii, Dumnezeu a reînnoit legământul făcut cu israeliții, de data aceasta nu printr-un om (Moise), ci prin Fiul Său. Deși, la fel ca majoritatea sărbătorilor, și Paștele are origini creștine, sărbătoarea are și rădăcini adânci în ritualurile păgîne. Vechii saxoni sărbătoreau venirea primăverii aducând omagii zeiței acestui anotimp, Eastre. Când, în secolul al II-lea, misionarii creștini au ajuns în mijlocul triburilor nordice, au încercat să îi convertească pe barbari la creștinism. Au reușit, însă numai într-o oarecare măsură. Pentru noii creștini, interdicția de a-și serba vechile sărbători păgâne ar fi însemnat moartea. Drept cale de mijloc, misionarii au decis să își popularizeze mesajul religios încet, permițând populațiilor să își continue celebrările păgâne. Acestea trebuiau însă interpretate în manieră creștină. Sărbătoarea Eastre avea loc la aceeași dată cu sărbătoarea creștină a Învierii Domnului. Astfel, s-a alterat festivalul păgân, devenind o sărbătoare creștină, iar numele vechi de Eastre s-a schimbat în varianta modernă în Easter (Paște – în limba engleză).
Vinerea Mare
Conform tradițiilor milenare, în Vinerea Mare nu se mai slujește Sfânta Liturghie, pentru că însuși Mielul lui Dumnezeu a fost jertfit în această zi, și se ține post negru. Prohodul Domnului, de vineri seara, este ultima etapă a tânguirii lui Hristos, aflat acum în mormânt. La sfârșitul slujbei se înconjoară biserica cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toți credincioșii. Numit și Epitaf, Sfântul Aer este o pânză de in sau de mătase pe care se află imprimată ori brodată icoana înmormântării Domnului. Epitaful simbolizează trupul mort al lui Hristos.
Obiceiuri pascale
Un binecunoscut obicei pascal este stropitul fetelor, în a doua zi de Paști. Fetele sunt stropite în Ardeal cu apă de colonie, obicei unguresc, iar în Polonia, Germania și Ucraina – cu apă. Conform credinței religioase, obiceiul își are rădăcinile în faptul că evreii i-au stropit cu apă pe adepții lui Iisus, care aduceau vestea învierii Domnului. În Occident, mai ales englezii, își cumpără haine noi, iar irlandezii participă la concursuri de dans cu premii. În Franța nu se trag clopotele între Vinerea Mare și Duminica Paștilor, iar în Suedia, copiii dau scrisori vecinilor și primesc de la aceștia dulciuri sau bani, obicei asemănător cu „trick or treat-ul“ de Halloween.
Luminarea de Înviere
Slujba de Înviere începe la miezul nopții. Așa este încă din Evul Mediu, când oamenii așteptau răsăritul soarelui pentru a se porni în procesiune spre biserică. În noaptea de Înviere, fiecare credincios poartă în mână o lumânare, pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa Sfîntului Altar. Această lumânare este simbolul Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulți păstrează restul de lumânare rămasă nearsă după slujbă și o aprind în cursul anului ori de câte ori au un mare necaz în casă. La sfârșitul slujbei, preotul împarte tuturor sfintele paști, adică pâine sfințită, stropită cu vin și cu aghiazmă.
Povestea ouălor de Paște
Dintre toate simbolurile asociate cu Paștele, oul, simbolul fertilității și al renașterii, este cel mai ușor de interpretat. Obiceiurile și tradițiile folosirii ouălor au fost asociate cu Paștile de secole. Ouăle de Paști erau, inițial, pictate strălucitor și reprezentau lumina soarelui de primăvară. Erau folosite în concursurile de rostogolire sau erau dăruite. După ce erau vopsite și încondeiate, ouăle erau schimbate între ele de către îndrăgostiți, la fel ca de Sfântul Valentin. În Evul Mediu, ouăle de Paști erau, prin tradiție, dăruite servitorilor.
Oul în istorie
Cei care au cercetat tradițiile străvechi susțin că obiceiul de a se folosi ouă colorate în diferite sărbători vine din timpuri imemoriale. În Egiptul antic, oul era simbolul legământului vieții și reprezenta, totodată, sicriul ori camera mortuară. În Roma antică, la sărbătoarea lui Ianus, tinerii colorau ouă pe care și le dăruiau sau le foloseau în unele jocuri. În America de Sud, la Anul Nou, este și acum obiceiul de a se goli ouăle, care sunt apoi umplute cu apă parfumată și sunt aruncate de locuitori de la o fereastră la alta. Artur Gorovei (Magazin istoric, nr. 1-5/1992), într-un studiu publicat în 1937, arată că, cu 2.000 de ani înainte de Hristos, chinezii foloseau ouă colorate. Tot el, pe baza unor anchete etnografice, descrie aceste obiceiuri ale ouălor colorate așa cum se păstrau în numeroase țări de pe glob.
Ouăle roșii
foto: Monitorul de Mediaș
Culoarea roșie a ouălor simbolizează sângele lui Iisus, care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii. Ciocnitul ouălor se face „cap“ la „cap“ și „dos“ la „dos“. Există credința că cei care ciocnesc se întâlnesc pe lumea cealaltă. Cel care sparge oul celuilalt are voie să îl ia. Dacă acesta refuză, se spune că îl va mânca pe lumea cealaltă stricat și uns cu păcură. Una dintre cele mai vechi mărturii privind ouăle colorate la români este a secretarului florentin al lui Constantin Brîncoveanu, Antonio Maria del Chiaro, care, pe la 1700, se minuna de culoarea aurie a ouălelor vopsite de la Curtea domnitorului muntean.
Diferențe culturale
Diferite culturi au dezvoltat moduri proprii de decorare a ouălor de Paște. Ouăle de culoare roșu aprins, care cinstesc sângele lui Hristos, sunt tradiționale în Grecia. În anumite zone ale Germaniei și Austriei, ouăle sunt vopsite în Joia Mare în culoarea verde. Popoarele slave decorează ouăle în tipare speciale de aur și argint. Artiștii austrieci desenează ouăle fixând ferigi sau alte plante mărunte în jurul lor, apoi le fierb în vopsea. Plantele sunt apoi înlăturate dezvelind un model alb izbitor. Polonezii și ukrainienii decorează ouăle cu modele și culori simple. Un număr de ouă sunt făcute într-un mod special numit „pysanki“ (a desena, a scrie). Ouăle „pysanki“ sunt o capodoperă a îndemânării și a lucrului în echipă. Se aplică ceară topită pe oul alb. Apoi, acesta este scufundat în băi succesive cu vopsea. După fiecare scufundare, ceara este pictată peste zona unde culoarea precedentă va sta în continuare. În final un model complex din linii și culori se va transforma într-o operă de artă. În Germania și în alte țări, ouăle folosite la gătit nu se spărgeau, iar conținutul era scos printr-o gaură mică făcută cu un ac la capătul fiecărui ou și turnat într-un vas. Ouăle goale pe dinăuntru erau atârnate în copaci și în tufe în săptămâna Paștilor.
Jocurile cu ouă de Paști
Două jocuri tradițonale de Paști sunt Vânătoarea Ouălor și Rostogolirea Ouălor de Paști. În dimineața Paștilor, toți copiii din casă pornesc în căutarea ouălor pe care Iepurașul le-a ascuns în timp ce ei dormeau. Dacă le găsesc, primesc premii. Regulile jocului Rostogolirea Ouălor de Paște: cine poate să rostogolească un ou pe cea mai lungă distanță sau îl poate rostogoli fără să îl spargă, de obicei pe un deal sau o pantă cu iarbă. Poate că cea mai faimoasă rostogolire de ouă are loc pe pajiștea de la Casa Albă. Sute de copii vin cu coșuri pline cu ouă frumos decorate și le rostogolesc în jos pe pajiște, sperând că președintele Statelor Unite privește întreaga distracție.
Istoria datei pascale
Creștinătatea nu sărbătorește în fiecare an Paștile la aceeași dată. Ultima oară s-a întâmplat în 2017, următorul asemenea eveniment urmând să se producă peste 2 ani, în 2025. Dacă Paștile au fost prăznuite încă de la început de toată lumea creștină, au existat, totuși, în Biserica veche, mari diferențe regionale în ceea ce privește data sărbătoririi. Aceste diferențe cu privire la data serbării au dat naștere la serioase discuții și controverse. Sinodul ecumenic de la Niceea, din 325 d. Hr., a adoptat practica cea mai generală, bazată pe calculul datei Paștelui la Alexandria. S-a hotărât că se va serba întotdeauna duminica, această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară; când prima lună plină de după echinocțiul de primăvară cade duminica, Paștile vor fi serbate în duminica următoare, pentru a nu se serba odată cu Paștile iudeilor, dar nici înaintea acestuia. Pe de altă parte, calendarul iulian, adoptat de romani, făcea ca între anul calendaristic și cel astronomic să existe o diferență (ce se cumula de la an la an) de 11 minute și 14 secunde. Papa Grigorie al XIII-lea, la sugestia unor astronomi ai vremii, a îndreptat pe 24 februarie 1582 calendarul, suprimând cele 10 zile cu care rămăsese în urmă (5-14 octombrie) și restabilind echinocțiul de primăvară la 21 martie. Calendarul gregorian a fost acceptat apoi, treptat, de toate țările occidentale, Biserica Ortodoxă Română adoptându-l în 1924, după ce Statul român îl adoptase deja din anul 1919. Creștinătatea ortodoxă s-a împărțit, începând cu anul 1924, în două, în ceea ce privește data sărbătoririi Paștilor: Bisericile rămase la calendarul neîndreptat (de stil vechi) au continuat să serbeze Paștile după calendarul iulian, pe când Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au sărbătorit câțiva ani (între 1924-1927) Paștile pe stilul nou (în general la aceleași date cu apusenii). Pentru a se stabili unanimitate în toată Ortodoxia – cel puțin în ceea ce privește data celei mai mari sărbători creștine -, Bisericile care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit (începând cu anul 1927), prin consens general, ca Paștile să fie prăznuite în toată creștinătatea odată cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat. Dar, deși toți credincioșii sărbătoresc Învierea în aceeași duminică, ea e marcată diferit în cele două calendare întrebuințate azi în creștinătatea ortodoxă, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neîndreptat a rămas în urmă.
Despre Paști
– Obiceiul de a oferi ouă de Paști își are originea în Egiptul Antic, în Persia, la vechii greci și romani, pentru care oul era simbolul vieții.
– Pentru locuitorii vechiului Egipt, oul a fost un simbol sacru al renașterii omenirii după potop.
– Paștele evreiesc depinde de fazele lunii și astfel se schimbă data la care se sărbătorește Învierea Domnului.
– Câteva biserici încă păstrează vechea tradiție a ornamentelor din brad – simbol al vieții eterne – combinat cu panglici roșii sau albe, sau împletite în coronițe, însă în multe locuri se preferă ornamentele de flori primăvăratice în culori verzi, galbene și albe.
– Tradiția cerea ca în ziua de Paști cei care mergeau la biserică să poarte cel puțin o haină nouă pentru a le aduce noroc.
– În Evul Mediu se obișnuia să se arunce cu ouă în biserici. Conform tradiției, preotul arunca un ou fiert unuia dintre băieții din corul bisericii. Oul era apoi aruncat mai departe de la un băiat la altul și cel care prindea oul exact în momentul în care ceasul bătea ora 12 era considerat câștigător și păstra oul.
Joc de echipă
foto: Monitorul de Mediaș
Ţuru este un joc în exclusivitate de cartier ce se desfăşoară în municipiul Mediaş din anul 1850. În cartierul Olga Bancic, puţin mai sus de Valea Moşnei, în fiecare an, de Sfintele Paşti se adună jucători şi spectatori care se delectează, timp de 2-3 ore până la masa de prânz, cu un joc asemănător cu jocul naţional de oină. Ţuru se desfăşoară pe o stradă în pantă ce reprezintă terenul de joc. De multe ori, mingea trimisă cu putere se izbeşte de ţigle, obloane, stâlpi, poposeşte în grădini, dar nimeni nu se supără. În acest joc câştigă echipa care stă cel mai mult la bătaie. La finalul partidei cei care au participat la joc au gustat din cozonaci şi celelalte mâncăruri specifice sărbătorii Paştelui.
