Orașul Sălişte – „Mărgăritarul Ardealului”

 Virgil Alexandru Chera, managerul Unității de Asistență Medico-Socială de la Săliște, dedică o adevărată odă în proză orașului Săliște, de care se simte iremediabil atașat. „Aici, fiecare piatră, fiecare glas, fiecare obicei păstrează o poveste ce merită ascultată”, spune autorul. 

foto: Virgil Chera

„Într-o lume în care locurile par să-și piardă identitatea sub valul grăbit al modernității, există încă spații care respiră autenticitate, unde fiecare colț de stradă poartă amprenta unei istorii vii. Un astfel de loc, încărcat de tradiție și vibrație culturală, merită să fie descoperit prin ochii unui text ce nu doar descrie, ci dezvăluie esența unei comunități.

Cuvintele prind formă precum umbrelele stejarilor bătrâni, iar cititorul este chemat să pășească într-o lume unde trecutul nu este uitare, ci fundament pentru viitor. Aici, fiecare piatră, fiecare glas, fiecare obicei păstrează o poveste ce merită ascultată. Lectura acestui eseu nu este doar un exercițiu intelectual, ci o întâlnire cu un spațiu ce refuză să fie uitat, cu oameni care își trăiesc istoria la present si unde bibliotecile devin studiu de eternitate”, spune Virgil Alexandru Chera.

Redăm mai jos integral eseul.

„Orașul Sălişte – <<Mărgăritarul Ardealului>>

Repere istorice şi culturale. Strategia de dezvoltare a oraşului Sălişte se sprijină şi pe importantele repere istorice şi culturale ce caracterizează localitatea. Cercetătorii au descoperit aici vestigii arheologice de dinaintea imperiului roman, imperiu care a influenţat zona Sălişte.  Cu toate aceste înrîuriri, Săliştea se deosebeşte de oricare altă zonă prin faptul că a păstrat specificul portului (se estimează ca reprezentând 90% din portul dacilor).

Intrate deja în arhivele comune ale istoriei noastre, se cunosc izvoare istorice de pe vremea existenţei Cnezatului Marginei, fixat pe cetatea Sibiel şi continuă cu Scaunul Săliştii, se confundă cu Ţara Almaşului, devenită Plasa Sălişte. E o zonă cu continuitate istorică: prima atestare documentară a localităţii datează din 1354, cu denumirea maghiară de Nogfalu, sau Grossdorf, sau Magna Villa, aceasta din urmă figurînd, în 1383, cu denumirea Magna Villa Valachiealis, Marele sat al Românilor.

După 1485 şi până în 1876, Săliştea a intrat în componenţa celor şapte judeţe ale Universităţii săseşti, supusă la numeroase dări şi obligaţii feudale. Ţăranii din zonă s-au revoltat.  A fost o mişcare condusă de Oprea Miclăuş şi de preotul Moise Macenic din Sibiel,

personalităţi canonizate ca sfinţi la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Nemulţumirile de aici au ajuns până la împărăteasa Maria Tereza, dar aceştia, împreună cu preotul Ioan din Galeş, au fost întemniţaţi la Viena unde au şi murit.

Tot istoricii au constatat existenţa în Sălişte a unor conflicte şi revolte împotriva patriciatului săsesc din Sibiu, ce exercita presiuni asupra locuitorilor români din scaunul Sălişte, iar mai târziu această zonă a reprezentat un centru puternic al rezistenţei românilor ortodocşi faţă de Unirea cu Roma, iniţiată de habsburgi în 1700.

Săliştenii au participat la evenimentele revoluţionare din 1848–1849, la Mişcarea Memorandistă, precum şi la alte acţiuni care  au  contribuit    la  Unirea  Transilvaniei  cu România (1 Decembrie 1918) i-au găsit pe în cursul evenimentelor. Dionisie Romano, om de cultura şi episcop de Buzău, este unul dintre participanţi, cel care a rămas ca o figură proeminentă în istoria culturii Române, prin şcolile înfiinţate şi prin lucrările scrise.

Apoi, timp de două secole, XVIII şi XIX, Săliştea a fost un centru meşteşugăresc important, dar şi unul comercial şi cultural care a contat enorm în Mărginime1. Tradiţiile şi obiceiurile zonei au fost păstrate prin ritualuri specifice (petrecute la nunţi, botezuri, înmormântări, sărbătorile de iarnă, lăsatul secului etc.), fie prin cultivarea semnificaţiei lor culturale şi  spirituale  (prinsul  verilor  şi  văruţelor,  pentru  copii  cu  vârste  de  12  ani; Sângeorzul, eveniment care are loc când se tocmesc ciobanii, şi Ispasul, când se alcătuiec turmele de oi; „macovei”, „chilipii”, „mălaiurile”).

Mândria de a fi român ortodox, aşadar identitatea prin credinţă, dar şi iubirea de carte, acestea au fost trăsăturile fundamentale specifice săliştenilor.  Aceşti mocani, cum le spune Iorga, s-au afirmat în istorie prin dorinţa de cunoaştere şi de unire prin puterea credinţei strămoşeşti. Încă din 1616 este menţionată în Sălişte Şcoala Gramaticului Dumitru Popa, prima şcoală românească din Transilvania, după cea din Scheii Braşovului.

Din acest „salon al Ardealului”, după expresia lui Octavian Goga, s-au ridicat multe personalităţi ale culturii noastre, istorici, poeţi, prozatori, sculptori, ingineri sau regizo ri: George Topârceanu (1886-1937); Dionisie Romano (1805-1873), membru Academiei Române, fondator al Bibliotecii Academiei; pictorul, sculptorul si poetul popular Picu Pătruţ (1818-1873); istoricul Ioan Lupaş (1890-1967), membru al Academiei Române; istoricul Ioan Moga (1902-1950), profesor la Institutul de Istorie din Cluj; Onisifor Ghibu (1883- 1972), organizator şi reformator al învăţământului din Transilvania şi Banat, membru al Academiei Române; filosoful D.D. Roşca (1895-1980), traducătorul lui Hegel în limba română, membru al  Academiei  Române;  regizorul  Victor  Iuliu  (1912-1968),  director  al Institutului de Artă Cinematografică; Andrei Oţetea (1894-1977), istoric şi membru al Academiei Române, director al Teatrului Naţional din Iaşi; Nicolae Oancea (1907-1973), publicist şi director al Bibliotecii Universităţii din Bucureşti; Axente Banciu (1875-1959), publicist şi membru de onoare al Academiei Române. Cum se vede, avem de-a face cu o pleiadă de personalităţi care justifică pe deplin calitatea intelectual-valorică a Săliştei de a fi o „capitală culturală a Mărginimii”.

Pentru actele culturale de orice calibru ar fi, e important să poţi proiecta sfera unui public ţintă care, la Sălişte, că şi în alte locuri, poate fi constituit prin implicarea locuitorilor, la care se adaugă turiştii.

Iată care sunt în acest sens datele oferite de Primăria oraşului Sălişte, oraş care, atunci cînd a fost comună, avea cel mai mare număr de sate din judeţ, adică: zece. Nu există informaţii precise legate de numărul locuitorilor înainte de 1900, dar există acum o statistică a locuitorilor de azi.

„Devenită oraş de rangul III în anul 2003, prin Legea nr. 336/08-07-2003 publicată în MOF 498/2003, Sălişte, împreună cu cele nouă localităţi componente, are în prezent o suprafaţă totală de 22.678,00 ha. Intravilanul oraşului, conform datelor din Cadastrul Funciar

al UTA Sălişte şi Registrul centralizator al parcelelor, este de 603,21ha, din care 167,88 ha oraşul Sălişte, 24,62 ha Galeş, 49,42 ha Vale, 81,74 ha Sibiel, 64,54 ha Fântânele, 56,28 ha Săcel, 29,68 ha Mag, 92,49 ha Amnaş, 36,57 ha Aciliu.

 

Cadrul natural. Pentru un oraş ca Sălişte, unde actele de cultură se împletesc cu activităţile din sfera turismului, prezentarea sumară a cadrului natural este necesară. Oraşul Sălişte este situat în Depresiunea Săliştei, în sud-vestul judeţului Sibiu, la 21 Km vest distanţă de Sibiu şi la 30 de km de oraşul Sebeş din judeţul Alba, în zona dealurilor submontane ale Munţilor Cibin. Aşezată pe cumpăna apelor Olt şi Mureş, pe graniţa dintre munţii Cibinului şi podişul Transilvaniei, Săliştea are ca vecini:(N) Ocna Sibiului, Luduş, Apoldul de Jos, (S) Munţii Cindrel, (V) Apoldul de Sus şi Tilişca, (E) Şura Mică, Cristian şi Orlat. Este situată la o latitudine medie de 350-600 m, cu o diferenţă de peste 1800 m între lunca Amnaşului şi circurile glaciare de sub vf. Cindrel şi vf. Piatra Albă.

Amintim, în această scurtă prezentare a cadrului natural, faptul că clima localităţii este temperat continentală, cu influenţe oceanice, cu o temperatură medie anuală de 5o-8o C,

cu precipitaţii de 700 -900 mm anual, fără secete. Săliştea este o zonă unde se întâlnesc: bruma, ceaţa, roua, vânturi, dar nu foarte puternice, fiind specifică briza între deal şi vale. Solul este foarte diferit, iar pădurea caracterizează în mod deosebit regiunea, fiind formată din: stejar, fag, carpen, frasin, ulm, mesteacăn, paltin, plop, tei, arţar, cireş sălbatic, molid, brad, pin, scoruş, arin. În poieni sunt murul, zmeurul, afinul, coacăzul. La marginea pădurii şi în fâneţe cresc: porumbarul, păducelul, măceşul, lemnul câinesc, socul, alunul. În păduri cresc muşchi, licheni, ciuperci, măcrişul iepurelui, brădişor, bumbariţa, feriga.

Aceste trăsături ale cadrului natural, importante pentru buna desfăşurare a unor forme de acte culturale, oferă managerilor oraşului Sălişte garanţia că este posibilă şi reală o dezvoltare economică, îndeosebi în sfera silviculturii şi a turismului.

foto: Mesagerul de Sibiu

Strategia în sfera culturii. Oraşul Sălişte şi-a definit şi strategia în domeniul culturii propriu zise. Se urmăreşte consolidarea şi dezvoltarea calitativă a actului cultural în oraş şi în Mărginimea Sibiului, astfel încât „zona Mărginimii să fie recunoscută pe plan regional şi naţional ca o comunitate care preţuieşte, sprijină şi dezvoltă cultura şi artele şi are un aport cultural valoros pe plan naţional şi internaţional”.

Care sunt acele posibilităţi de revigorare atât a activităţii cultural-artistice, cât şi a economiei locale? Se consideră că patrimoniul cultural din Mărginimea Sibiului a fost mai mult sau mai puţin valorificat după 1989, că activitatea cultural-artistică a fost marcată de factorul economic şi de permanentele schimbări ale legislaţiei, structurii şi statutului organismelor cu preocupări în domeniul culturii. În ciuda acestor neajunsuri, acţiunile culturale care s-au desfăşurat au motiva şi mobilizat comunitatea locală. Au fost organizate activităţi în colaborare cu Prefectura Judeţului Sibiu, Consiliul Judeţean, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional, Centrul de conservare şi promovare a culturii tradiţionale, cu bisericile şi instituţiile de învăţământ.

Un vector esenţial este cel al şcolilor de pe raza oraşului Sălişte, cu care se doreşte o revigorare a vieţii culturale, prin înfiinţarea unor ansambluri folclorice de cântece şi dansuri , grupuri vocale, orchestre de muzică populară şi instrumentişti, ansambluri de dans contemporan, cenacluri literare şi publicaţii (reviste şcolare), care, prin activităţile lor, să producă evenimente culturale la nivel local, naţional sau internaţional.

În ceea ce priveşte spaţiul desfăşurării actelor culturale, locurile vor fi cele cunoscute: Casa de Cultura „Onisifor Ghibu” Sălişte, căminele culturale din satele Sibiel, Săcel, Vale, Fântânele, Mag, Amnaş şi Aciliu, iar pentru tineri, o alternativă o reprezintă Clubul de Tineret Sălişte.

Alţi vectori ai acestei strategii:

–    îmbogăţirea fondului de carte din cadrul Bibliotecii orăşeneşti, dar şi a  bibliotecilor şcolare din cadrul unităţilor de învăţământ;

–    relansarea turismului prin promovarea turismului cultural-istoric, ceea ce presupune restaurarea şi punerea în valoare a tuturor obiectivelor din patrimoniul cultural -istoric (monumente istorice, muzee – Muzeul Culturii Săliştene, Muzeul Parohial ortodox Sălişte, Muzeul Etnografic  ”Maria Costăchescu” Galeş, Muzeul de icoane pe sticlă Sibiel, Muzeul de icoane Fântânele, case memoriale etc.), marcarea lor corespunzătoare şi introducerea lor într-un traseu turistic precum şi organizarea de evenimente culturale, spectacole, expoziţii de artă, precum Tabăra naţională de sculptură în lemn;

–    festivalurile  muzicale,  folclorice,  sportive,  târgurile  şi  expoziţiile,  conferinţele  şi simpozioanele  etc.,  care  atrag  vizitatori  autohtoni  şi  străini,  să  se  transforme  în

strategii de promovare şi dinamizare a turismului local;

–    manifestări simultane organizate în colaborare cu oraşele înfrăţite din străinătate, prin intermediul Primăriilor cu care avem legături privilegiate, workshop-uri şi sesiuni de comunicări sub tutela Oficiului de Turism, editarea unui calendar al evenimentelor şi distribuirea lui prin unităţile turistice.

Iată de altfel o analiză SWOT a acestei strategii de dezvoltare culturală:

Puncte tari: patrimoniul cultural-istoric existent în zonă (muzee, biserici etc.); conservarea unor  obiceiuri  şi  tradiţii  locale;  disponibilitatea  persoanelor  abilitate (responsabili case de cultură, cadre didactice etc.) pentru revigorarea vieţii cultural-artistice.

Puncte slabe: lipsa unor spaţii adecvate pentru activitatea instituţiilor şi organizaţiilor culturale; lipsa unor politici comunitare în domeniul cultural; lipsa de sustenabilitate a instituţiilor culturale

Oportunităţi: nevoia de diversificare a ofertei de petrecere a timpului liber; creşterea calităţii ofertei culturale şi a cererii produsului cultural; posibilitatea obţinerii unor fonduri (fonduri structurale, guvernamentale, locale); interesul crescut manifestat de locuitorii zonei pentru păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor.

Ameninţări: slaba dinamică a vieţii culturale; insuficientul accent pe dezvoltarea parteneriatului între operatorii culturali, mediul de afaceri, mediul academic şi administraţia publică locală.

Cultură şi bani. Imagine şi eveniment cultural de excepţie.  Orice cultură care aspiră la un statut valoric important se sprijină pe o bază economică dezvoltată. De aceea, managerii  unor  structuri  culturale,  fie  ele  naţionale  sau  regionale,  locale,  se  interesează înainte de toate de performanţele pe care le ating structurile economice ale societăţii sau regiunii respective. Între cultură şi bani, cum arăta Alvin Toffler, este o relaţie organică, de dependenţă reciprocă, dar în care rolul celor din urmă e definitoriu. Nu poţi face cultură fără un suport financiar solid, mai mult, calitatea actului cultural, spune totodată autorul cărţii Şocul viitorului, este influenţată şi ea de puterea financiară.

Primăria din Sălişte are o strategie de dezvoltare a oraşului îndeosebi începînd din 2008 şi, în perspectivă, pînă în 2020, dar totodată şi un plan de dezvoltare a localităţii în aceeaşi perioadă. Consiliul Local al oraşului şi Primăria au plecat de la ipoteza necesităţii implementării unei asemenea strategii:

„Necesităţile de dezvoltare economică a comunităţii de pe raza oraşului Sălişte impun elaborarea  unei  strategii  de  dezvoltare  locală  care  să  ţină  seama  de  resursele  loca le disponibile, astfel ca politicile şi programele existente sau propuse să corespundă acestor necesităţi şi  să  permită  accesarea de  fonduri  necesare implementărilor  de proiectelor de interes local şi regional de la diferiţi finanţatori sau cofinanţatori (guvernamentale, fonduri structurale etc.). În consecinţă, se previzionează în următorii ani o creştere a interesului investiţional, în funcţie de domeniile prioritare, oportunităţile create şi interesele comunităţii locale.

Populaţia reflectă deopotrivă stabilitate şi schimbare. Stabilitatea este dată de continuitatea care va consolida profilul ocupaţional al principalelor domenii de activitate tradiţionale. Schimbarea este generată de oportunităţile nou apărute şi nevoia de a răspunde cererii unei populaţii care îmbătrâneşte”.

Conceptul de dezvoltarea strategică presupune „o viziune unitară asupra tuturor domeniilor de activitate, indiferent de natura acestora. Interdependenţa factorilor care influenţează, în cazul de faţă, domenii precum cultura, turismul şi dezvoltarea economică a zonei impune o serie de măsuri care să ducă, în final, la dinamizarea vieţii cultural şi a turismului, dezvoltarea parteneriatului între operatorii culturali, mediul de afaceri, mediul academic şi administraţia publică locală, prin adoptarea unor politici comunita re în domeniul cultural”9.

foto: Mesagerul de Sibiu

Priorităţi şi măsuri ale dezvoltării strategice. 1. Dezvoltarea infrastructurii (transport, reabilitare urbană, utilităţi publice: dezvoltarea, reabilitarea şi modernizarea infrastructurii de transport şi comunicaţii.

2. Îmbunătăţirea sistemelor de management sectorial de mediu: dezvoltarea sistemelor specifice de management  al  resurselor  de  apă;  construirea  şi  modernizarea  sistemelor specifice de management a deşeurilor; educerea impactului deşeurilor asupra mediului; îmbunătăţirea calităţii managementului deşeurilor.
3. Sprijinirea   afacerilor,   creşterea   ocupării   şi   dezvoltarea   resurselor   umane:

dezvoltarea afacerilor prin crearea unor locaţii specifice şi promovarea produselor industriale şi a serviciilor pe piaţa internă şi externă; promovarea măsurilor active de ocupare a forţei de muncă disponibilă şi dezvoltarea sistemului de formare profesională iniţială şi continuă.

4. Dezvoltare rurală:  dezvoltarea  şi  diversificarea     economiei  rurale;  utilizarea durabilă a terenurilor agricole; îmbunătăţirea calităţii producţiei şi produselor agricole; promovarea iniţiativelor locale Leader; utilizarea durabilă a terenurilor forestiere.
5. Sănătate şi  Asistenţă  socială:  dezvoltarea  şi  modernizarea  infrastructurii  de

sănătate; îmbunătăţirea şi extinderea sistemului de servicii sociale şi comunitare.

6. Învăţământ şi Cultură: dezvoltarea infrastructurii din învăţământ; dezvoltarea infrastructurii din domeniul culturii.
7. Dezvoltarea turismului. repertorierea, reabilitarea şi conservarea capitalului şi a infrastructurii turistice; creşterea competitivităţii pe pieţele naţionale şi internaţionale; formarea resurselor umane; stimularea parteneriatului public-privat în turism; dezvoltarea şi permanentizarea acţiunilor de monitorizare şi control în turism.
8. Eficientizarea  şi   modernizarea   administraţiei   publice:   ezvoltarea   capacităţii administrative; întărirea legăturilor interinstituţionale.

Factorii de decizie din Primăria şi Consiliul Local al oraşului Sălişte au fixat şi imaginea capătului de drum al acestei strategii de dezvoltare: „Oraşul Sălişte va fi un centru zonal de referinţă cu tradiţii bine conservate şi cu un mediu cultural şi educaţional puternic, o destinaţie turistică atractivă, un mediu natural plăcut în care să trăieşti, să munceşti şi să studiezi;  un  oraş  cu  autorităţi  locale  responsabile  şi  deschise,  cu  cetăţeni  activi  şi  o comunitate de afaceri dinamică şi implicată în valorificarea oportunităţilor existente şi viitoare”.

„Sibiul răstoarnă toate noţiunile noastre asupra oraşelor mici”. Să facem însă o fandare în trecutul orașului Săliște. Situat în Depresiunea Săliştei, în sud-vestul a ceea ce azi este judeţul Sibiu, satul Sălişte a avut şi are o amplasare teritorială extrem de favorabilă. Decorul natural atât de frumos, priveliştea pe care o înfăţişează orizontul punctelor sale cardinale au făcut din această localitate un spaţiu parcă privilegiat, anume dăruit pentru o existenţă liniştită şi bogată în împliniri.

Nu ne referim acum la elemente care ţin de cadrul natural sau de reperele istorice şi culturale specifice Săliştei, ci vrem doar să atragem atenţia asupra farmecului pe care se pare că l-a avut satul, devenit oraş de aproape două decenii, pentru locuitorii lui şi cei ce l-au vizitat, întâmplător sau nu.

Unul dintre vizitatori a fost şi Constantin G. Stere sau Constantin Sterea (n. 1 iunie 1865, Ciripcău, județul Soroca, Basarabia – d.  26 iunie 1936, Bucov, Prahova), om politic, jurist, savant și scriitor român13. E importantă această personalitate deoarece a militat cu fervoare pentru cercetarea realistă a fenomenelor sociale româneşti şi a manifestat dragoste pentru ţărănime şi valorile ei.

Paginile de jurnal la care ne referim sunt rezultatul unei călătorii pe care C. Stere o face la Sibiu, fiind invitat de poetul Octavian Goga. Înainte de a edita Patru zile în Ardeal, va publica aceste impresii fugitive de călătorie în revista Viaţa Românească  din 1906 şi 1907.

Sunt 22 de capitole în care Stere descrie vizita sa la Sibiu şi în unele sate din Mărginime. Ajunge cu trenul pe 6 mai 1906, pe la zece şi jumătate, în Nagyseben, aşa cum anunţa conductorul sosirea trenului în capitala de altădată a Ardealului. Nu găseşte cameră la Römischer Kaiser, azi Împăratul Romanilor (Sibiu), ci la Hotel Neurihrer.

A doua zi, pe 7 mai, vizitează Sibiul în căutarea lui Octavian Goga, ajunge şi la

Librăria Arhidiecezană, permanent făcînd observaţii asupra fizionomiei şi comportamentului celor pe care-i întâlneşte. Felul în care reacţionează oamenii constituie, pentru C. Stere, o dovadă vie a Zweikindersystem-ului „sub care se stinge cu încetul săsimea din Ardeal”. (Stere se referă, bineînţeles, la regimul autro-ungar).

Sibiul îl impresionează sincer: „Sibiul răstoarnă toate noţiunile noastre asupra oraşelor mici cu o populaţie de vreo 25-26 mii (…), el ne face impresia unui centru mare, şi nu numai fiindcă străzile lui sunt bine pavate, are tramvai electric şi lumină electrică în toate străzile, dar am numărat cel puţin 6-7 librării mari, cam tot atâtea  biblioteci publice, mai multe muzeuri şi o galerie de tablouri cum noi nu avem în ţară niciuna, cu pânze ale vechilor maeştri (Tizian, Rubens, v. Dyk, Memling etc)”

Însă nu acelaşi lucru îl putem spune despre felul în care caracterizează Stere figurile saşilor pe care-i întâlneşte. Are un limbaj ironic, chiar batjocoritor, se simte că are o atitudine cumva naţionalistă. Iată cum se exprimă despre o familie de saşi care stătea alături de masa unde el discuta cu Goga, pe terasa cafenelei Habermann: „un neamţ gros, cu mustaţă roşie muiată în bere şi cu ţigara în gură, şi mai ales nemţoaica-i cu un morcov drept în nas, cu ochii spălăciţi, de fasole fierte, şi părul în culoarea verzei veştede şi vreo şapte reproducţiuni de diferite mărimi  (…) nu-şi mai ascunde clocotitoarea indignare, mai cu seamă când un gest al meu mai… expresiv pune în primejdie cutele hainelor crohmolite sau buclele părului încreţit ale tinerelor odrasle din această horticultură familiară…”.

Ce să înţelegem pînă la urmă din imaginea pe care ne-o transmite C. Stere despre cei ce au contribuit decisiv la realizarea prestigiului de care se bucura atunci Sibiul?! Se întreba mereu cum de se aflau saşii în acel moment „într-o netăgăduită decădere” din cauza acelui Zweikindersystem (a imperiului autro-ungar deci), cel care a făcut ca aceştia „să piardă de mult marile însuşiri ale rasei germane”. Îl acuza pe sas că e obedient faţă de unguri şi că face

„paradă de naţionalismul său maghiar”. Stere spunea lucruri grele despre saşi, fără să facă apel la cifre: „E un popor bleg şi bicisnic, lipsit de vigoare şi demnitate, condamnat la degenerare şi pieire – astăzi ei sunt mai puţini decât acum şapte veacuri, când s-au aşezat pe aicea, şi golurile lăsate se cuprind de românii noştri, care le sunt superiori nu numai prin vigoarea fizică şi tăria morală, prin energie şi simţul de mândrie naţională, dar, luaţi în masă, chiar prin cultură – satele lor nu pot compara cu ale noastre”.

foto: Mesagerul de Sibiu

„Spre Săliştea. «Aniţa crîşmăriţa»”. Încărcat cu asemenea gînduri negative despre saşi, Stere merge la Sălişte, însoţit şi îndemnat de Goga, care-i spune: „Da să vezi fetele noastre din Seliştea, ce frumoase şi cuminţi şi bine crescute, deştepte şi vioaie şi cum joacă”. Facem aici o paranteză şi observăm că imaginea Săliştei apare de multe prin intermediul figurii pe care o reprezintă sexul feminin, îndeosebi fetele. Nu numai poetul Octavian Goga apelează la acest procedeu, ci şi istoricul P. P. Panaitescu, cel care vorbea de Sălişte ca fiind satul fetelor frumoase. Şi tot la figura fetelor, a fetişcanelor mai precis, se referă şi C. Stere peste tot pe unde merge în Ardeal, pentru ca la Sălişte să fie aproape sedus de spiritul feminităţii săliştencelor. Spunem asta pentru că, atunci când le întâlneşte la hora din sat, organizată chiar pe vatra acestuia, el le testează opţiunile de lectură, le întreabă ce autori preferă dintre cei ce publicau în paginile Vieţii Româneşti, revistă pe care o înfiinţase şi pe care o conducea.

Însoţit de părintele Cristea, Goga şi D. Brediceanu, C. Stere trece cu landoul  prin Cristian, se opreşte apoi în Orlat la o crâşmă, aici unde întîlneşte pe „Aniţa crâşmăriţa” din creaţia poetului din Răşinari. Este foarte important însă un episod care se petrece pe acest drum:  Stere  vede  o  inscripţie  în  limba  maghiară  la  trecerea  peste  calea  ferată.  Şi  iată întrebarea lui: „Poate fi ceva mai caracteristic pentru concepţia de «stat naţional maghiar» decât  această  inscripţie,  menită  să  ferească  de  primejdie  pe  trecători,  dar  făc ută  din «patriotism» într-o limbă neînţeleasă pentru nimeni în acest ţinut curat românesc, în care saşii diferitelor dialecte se slujesc între ei de limba românească?…”.

1. Stere vedea în aceste inscripţii amplasate şi la intrările în sate o „pecete de jug”, inscripţii pe care, de multe ori, ţăranii le distrug cu topoarele. De aceea inscripţiile n -aveau cum să se învechească, erau totdeauna noi.

Credem că Stere avea o imagine prea subiectivă, eronată chiar asupra inscripţiilor în mai multe limbi, aşa cum se obişnuieşte de altfel şi azi la noi şi în alte state europene. El era revoltat mai cu seamă pe atitudinea Ungariei, „un stat poliglot şi o ţară de mare tranzit”, unde „toate inscripţiile de pe la gări sunt numai în ungureşte”, în schimb, „în statul-gemene al Austriei, inscripţiile se fac în trei şi chiar în patru limbi”.

„Mărgăritarul Ardealului”. C. Stere ajunge la Sălişte pe la patru şi jumătate după amiaza. Este întâmpinat de dr. N. Comşa, „un român zdravăn cât un munte”, fost deputat şi primar al Săliştei, de notarul comunei, Nicolae Henţ, şi de un căpitan din armata imperială.

Suntem în 7 mai 1906. Era Duminică, iar aici se organiza horă „pe un podiş de scânduri, adăpostit de un vast acoperiş – «pavilionul de joc», lângă râu”. E impresionat însă nu atât de frumuseţea săliştencelor, ci de portul lor ţărănesc, pe care-l descrie cu amănunte, şi de comportamentul în egală măsură al fetelor şi flăcăilor (unii dintre ei, puţini, „în haine nemţeşti, cu o floare la butonieră”): „Înaintea noastră sunt numai fete şi feciori de ţărani, dar când vezi cum un flăcău salută invitând o fată la joc, cum – după joc – o duce la braţ la locul ei, cum fata, cu zâmbet discret, mlădiindu-şi trupul, s-apleacă uşor spre a-i mulţumi – pierzi simţul realităţii, ţi se pare că prin o viziune profetică zăreşti în viitorul îndepărtat cum poate să fie toată ţărănimea noastră în împrejurări fericite”.

Portul ţăranilor din Sălişte era, pentru Stere, cea mai convingătoare imagine   a continuităţii, a tradiţiei, a rezistenţei identităţii româneşti: „Toate fetele sunt în port ţărănesc: o catrinţă, două şorturi negre lungi, înseninate jos cu două dungi discrete de cusătură  aurite, în crăpăturile catrinţei se vede fustă albă ca zăpada, crohmolită; o cămaşă albă, cu cusături tot negre – o simfonie în alb şi negru; în cap – o broboadă de mătasă, totdeauna de o culoare discretă – viorie, vişinie, vânătă, închise, sau albă, foarte elegant legată, lăsând descoperite fruntea şi părul înălţat din faţă; în picioare – păpucei cocheţi, peste ciorapi negri sau albi”.

Cu gândul la ale lui, la cărţi şi la reviste,  Stere poartă un dialog cu o „fetişcană oacheşă” de vreo 14-15 ani despre ceea ce îi place în revista Viaţa Românească. E un prilej să constate ce preferinţe de lectură au locuitorii din Sălişte, aici unde, cum observa istoricul P. P. Panaitescu, ţăranii aveau biblioteci.

Eveniment comunitar: hora satului şi dansul romanul. La un moment dat săliştenii strânşi în vatra satului joacă romanul, dans tradiţional românesc, „un danţ de salon, combinat din jocuri naţionale, foarte complicat”. Este o imagine cum nu se poate mai autentică a bucuriei depline, dar, cel mai important, este simbolul solidarităţii şi unităţii comunităţii româneşti cu toţi cei care împărtăşesc cu ea aceeaşi tradiţie, aceleaşi sentimente şi valori.

Putem spune că un eveniment comunitar cum era hora ajungea la scopul său nobil o dată cu acest moment cu adevărat emoţionant, când dispăreau diferenţele de orice gen şi se instala pe deplin un simţământ comunitar. Comunitatea din Sălişte comunica atunci prin semnele ei cele mai subtile, acelea prin care vorbea „tradiţia în partea ei cea mai sănătoasă”, în care nu-şi avea locul nici urmă de discriminare: „Deliciul tuturor e un flăcău din Sălişte. În haine nemţeşti cafenii, cu un enorm bujor la cheotoare; – cu pălăria-i sură căzută pe ceafă, el complică nespus toate figurile jocului, descriind cu picioarele-i parcă turbate nişte desenuri fantastice; chiar cînd trebuie să stea în repaus, dânsul tropoteşte pe loc, ba în călcâie, ba în vârful degetelor, ba lovind un picior cu celălalt, cu capul plecat înainte, cu genunchii puţin încovoiaţi, fixându-şi ochii cu cea mai netulburată seriozitate la vârful picioarelor. Perechea lui – un drăcuşor mic şi vioi, cu nişte ochi mici de cărbuni lucitori – râde de abia se ţine în picioare, fără să-l tulbure, în conştiinţa gravei misiuni ce-şi îndeplineşte în hora satului…”25 (sublinierea celor două expresii este a noastră – V.A.C.)

Evenimentul numit hora satului  i-a provocat lui Stere impresia cea mai vie despre acea mulţime de sute de oameni care alcătuiau comunitatea săliştenilor, o impresie pe care ar fi avut-o peste tot în Ardeal: „sănătatea – multă sănătate trupească şi sufletească: nu vezi feţe galbene, trupuri chircite, chipuri mohorîte… Nu e de mirare, că cu atâta sănătate se îmbină atâta frumuseţe!…Câtă fineţe în trăsăturile figurii, câtă graţie în mişcări,  câtă mândrie în ţinută, câtă demnitate conştientă în priviri, la aceşti ţărani… ţărani, o Doamne!…”.

Bani şi cultură. C. Stere analiza (în capitolul VI al impresiilor sale fugitive), cu multe detalii, „situaţia economică şi culturală” a Săliştei. Autorul aruncă „o privire în trecut” şi se foloseşte de informaţii dintr-o scriere a lui I. Lupaş, Câteva pagini din trecutul comunei Selişte (Sibiu, 1903).

Subliniază încă de la început că Săliştea era o veche aşezare românească, în care continuitatea vieţii ei sociale era evidentă: pe la 1570 era primar Coman Comşa, iar după 336 de ani se afla în fruntea Săliştei tot un Comşa. O situaţie faţă de care exclamă cu satisfacţie:

„Câţi «prinţi» de ai noştri ar putea să-şi stabilească o genealogie, de aproape patru veacuri, ca acest  «ţăran», care nici în faţa unui ministru n-a voit să-şi lase portul românesc?”

Vorbind de forţa comunităţii săliştene în faţa unor hotărâri pe care autorităţile de la Sibiu28  voiau să le impună, Stere constata: „Această energie şi putere de stăruinţă ne poate lămuri şi succesele Săliştei în sfera economică şi, în consecinţă, propăşirea ei culturală”. 29

Accentuează însă faptul că satul Sălişte datora starea lui prosperă culturii şi, în egală măsură, armei moderne a „asociaţiunii şi cooperaţiunii”, strategii prin care s-a asigurat bunăstarea şi fondurile necesare culturii şi învăţământului de aici.

1. Stere observa că acea „armă triumfătoare a ţărănimii de pretutindeni” – asocierea şi cooperarea –,  reprezenta  instrumentul  economic  principal  care  a  luat  naştere  prin înfiinţarea cu câteva mii de coroane acelei „Case de păstrare (reuniunea) din Sălişte” (1884). Fondul de rezervă al acesteia a fost cel care a permis nu numai bunăstarea săliştenilor, ci şi finanţarea evenimentelor care au dat identitate şi imagine comunităţii lor, fără ca ei să aibă nevoie de vreun ajutor din partea statului.

Şi pentru că vorbim de imaginea culturală de atunci a Săliştei, observăm un lucru pe care azi cu greu îl putem concepe. Aceeaşi „Casă de păstrare” punea la dispoziţia intelectualilor din sat (prim-preotul, protopopul, notarul, învăţătorii etc.) suma de 5.000 de coroane pentru a putea înfiinţa o „lăptărie cooperativă, pentru ca gospodinele din Sălişte să nu piardă nici un pahar cu lapte fără rost”.

Dar ce legătură avea acea „lăptărie cooperativă” cu sfera culturii? Una foarte exactă şi extrem de profitabilă: 25 % din profitul net al acestei structuri era destinat premiilor economice, iar dobânzile fondului de rezervă formau fondul cultural pentru şcoli şi alte structuri. Este aici şi secretul care a făcut ca, la Sălişte, spiritul de asociere să fie fertil şi să genereze multe societăţi cu scopuri economice, culturale şi filantropice. Dintre acestea, cele mai  importante  erau:  asociaţia  meşteşugarilor:  „Reuniunea  meseriaşilor  din  Sălişte”; societatea de lectură, cu o „Cazina publică”; „Grădina publică”; „Reuniunea de cântări ”; „Societatea de înfrumuseţare a Săliştei”; „Reuniunea de înmormântare” ş.a.

Şi după ce arată că la şcoala din Sălişte se predă şi „cântarea din pian” („Dumnezeule sfinte,  fete  de  ţăran,  ţărance-românce,  care  cîntă  la  pian!”),  Stere  face  gestul  unei emoţionante plecăciuni: „Pălăria jos, domnilor, înaintea acestor oameni liberi, care sunt mândri de numele de ţăran, care n-au cunoscut iobăgia, care şapte veacuri au putut ţine frâu poftelor «magistratului» din Sibiu şi care, şi în viitor, vor şti să zădărnicească toate încercările de subjugare, realizînd în viaţa lor frumoasă de sat, adevărat românesc, idealul unei democraţii sănătoase şi temeinice!”.

Vizita lui C. Stere la Sălişte se încheia seara, 7 mai 1906, când, pe la ora şase, merge pe terasa de la „Casina publică” împreună cu părinţii Cristea şi Ivan, d-rul Comşa, căpitanul Floran, alţi muafiri şi câţiva tineri sălişteni. Domnişoara Florica – „ un tip din acele blonde de miazăzi, cu razele soarelui împletite în păru-i bogat, cu o piele aurie de piersică pe obrăjorii fragezi, înaltă, mlădioasă şi subţirică” – pune „vârf” dorului de ce nu mai poate fi, iar Gheoghiţă lăutarul cîntă nişte învârtite îndrăcite. Toată lumea cîntă, cheful ia „proporţii homerice”, pentru ca, la final, să se lase tăcerea.

foto: Mesagerul de Sibiu

Arhiva Săliște între monument și document

Muzeul Valorilor Săliștene. Este un lăcaș inaugurat în anul 1978, cu prilejul primei ediții a întîlnirii „Fiilor Satului” de la Săliște. De-a lungul timpului, clădirea unde astăzi se află muzeul a funcționat și o stație de radioficare a comunei, biblioteca comunală, care mai târziu a fost mutată la Căminul Cultural.

Clădirea care găzduiește muzeul a fost donată de către profesor universitar Denis Buican Peligrad, fiul fostului proprietar al casei, Dumitru Peligrad.

La parter se află documente care vorbesc despre istoricul orașului Săliște, participarea săliștenilor la evenimentele mai însemnate din trecutul României, dezvoltarea economică și culturală şi istoria școlii de la Săliște.

La etaj  se găsesc  documente ale  oamenilor  de  seamă pe care  i-a  dat  Săliștea în secolele XVII, XIX și XX, iar o cameră din clădire este rezervată membrilor Academiei Române.

Muzeul este rodul activităţii mai multor generaţii de preoţi, care au slujit in bisericile din Săliste şi au conştientizat rolul şi mesajul lor în timp. În urmă cu peste 100 de ani, la iniţiativa Bisericii, a fost pusă piatra de temelie a Muzeului Parohial de astăzi.

În prima sală de expoziţie, se păstrează Iconostasul bisericii din Grui, datând din 1874, o colecţie de icoane pe lemn, o cruce şi uşile împărăteşti care au aparţinut bisericii de pe Vale, documente importante pentru istoria Săliştei, şi prima ediţie a ziarului Tribuna.

În a doua sală este expusă o colecţie de cărţi bisericeşti, scrise cu litere chirilice (cea mai veche carte datează din 1707 – Evanghelie), o colecţie de icoane pe sticlă din sec. XIX, icoane pe lemn datând din anul 1786 şi o colecţie de obiecte de cult.

Sala următoare este amenajată sub forma unui interior ţărănesc, cuprinzând obiecte de uz casnic şi mobilier vechi. Tot aici sunt expuse şi două costume de port popular săliştenesc.

A patra sală poartă denumirea de „Sala Personalităţilor Săliştei”, datorită faptului că aici se află câte un mic istoric al oamenilor de seamă ai Săliştei şi tablouri ale acestora. În una din vitrinele încăperii se află „Cartea de Aur” a muzeului, datând din anul 1911; această carte a fost binecuvântată în Biserica Mare de protopopul Săliştei, Ioan Lupaş, în anul 1918. Introducerea este scrisă de Ioan Lupaş, iar în cuprinsul ei au scris persoanele care au vizitat muzeul. Pe prima pagina se găsesc semnăturile regelui Ferdinand, reginei Maria şi fiicei lor, Ileana (1 iunie 1919); pe o alta pagină, găsim semnătura regelui Mihai (6 octombrie 1935).

În a cincea sală se găseşte o bibliotecă parohială, care cuprinde un număr de 2500 de cărţi care fac din Muzeu un adevărat izvor de tradiţii, credinţă şi spiritualitate românească.

Muzeul Parohial. Frumoasa clădire a Protopopiatului Ortodox Sălişte, situată în Piaţa Eroilor, sau Chiaţul vechi, cum spuneau bătrânii Săliştei, adăposteşte un muzeu care exprimă voinţa şi mai ales cultura săliştenilor. Săliştea a fost şi un bastion al păstrării credinţei ortodoxe, dând şi un martir – pe Oprea Miclăuş. Nu întâmplător C. Stere a scris că „Săliştea este Mărgăritarul Mărginimii”.

Piatra de temelie a muzeului a fost pusă în urmă cu peste o sută de ani de către Reuniunea de femei din localitate şi de către istoricul Ioan Lupaş, care aproape 10 ani a fost protopop în Sălişte (1909-1918). Muzeul deţine peste 350 de piese de o mare valoare (şi se îmbogăţeşte în continuare prin donaţii).

O preocupare deosebită în anii noştri a avut-o preotul Romul Roşca, fiu al Săliştei, care a dotat muzeul cu mobilierul necesar. Protopopul Ioan Ciocan, preoţii Romul Roşca şi Nicolae Bădilă, cărora li s-a alăturat şi o muzeografă, s-au preocupat de buna funcţionare a muzeului, conservarea pieselor. Muzeul nu este mare, piesele sunt expuse în patru săli.

În prima sală, pe pereţi sunt mai multe tablouri. Primul este al lui Dionisie Romano (Dumitru Romano, înainte de intrarea în viaţa monahală). El a ajuns episcop de Buzău şi a donat Academiei Române o valoroasă bibliotecă, cu multe manuscrise vechi. A fost ales membru de onoare al Academiei. Pe aleea academicienilor din marele Târg al Săliştei a fost ridicat şi un bust.

Urmează apoi tabloul istoricului Ioan Lupaş, precum şi un mare tablou, pictură pe pânză, care îl înfăţişează pe Ioan Lupaş, cu crucea în mână în mijlocul credincioşilor. Până la instalarea socialismului, tabloul era expus în frumoasa sală festivă a actualului Liceu Ioan Lupaş. În vitrine putem vedea scrierile istoricului, un alt săliştean, Onisifor Ghibu, care a fost şi el membru al Academiei. Găsim şi o veche icoană, pictură pe lemn a lui Iisus Hristos.

În sala a doua se găseşte tabloul judecătorului Ion Maxim Rujan, care, în anul 1884, a fondat prima bancă din Sălişte „Casa de păstrare”, institut de credit care va ajuta financiar şcolile din Sălişte şi construirea Catedralei din Sibiu. Mai putem vedea şi un tablou al unui bun medic, Nicolae Comşa şi al lui Dumitru Comşa, cu studii politice la Paris, precum şi un frumos costum săliştenesc, un cojoc cu vidră, căpătâie etc.

Să mergem mai departe. În sala a treia, sunt expuse cărţi vechi, tipărite cu litere chirilice, între care Evanghelia din 1707, Molitvelnic din 1833, Octoih Buda din 1811, Minei din 1804 şi 1846 şi diferite obiecte de cult.

În sala a patra, pe lângă multe cărţi vechi tipărite cu litere chirilice, găsim şi o colecţie a ziarului Tribuna, inclusiv primul număr. Se păstrează şi arhiva protopopiatului cu date preţioase privind activitatea bisericească şi şcolară. Tot în arhivă se află şi o scrisoare din anul 1849, semnată de mitropolitul Andrei Şaguna, precum şi comunicarea Academiei Române din Bucureşti, prin care i se comunică istoricului Ioan Lupaş că, la data de 6 iunie 1914, a fost ales membru corespondent al Academiei, la secţiunea istorie (mai târziu va fi ales membru plin).

Muzeul deţine şi o Diplomă imperială din anul 1840, dată de împăratul Ferdinand al Austro-Ungariei,  o valoroasă bibliotecă cu aproape 700 de volume, care este creaţia lui Ioan Lupaş, cel care a insistat pentru înfiinţarea de biblioteci în şcolile şi bisericile care făceau parte din protopopiat. Găsim, de asemenea, şi numeroase icoane pictate pe sticlă.

Cei care vizitează muzeul pot să-şi exprime părerile în Cartea de Aur a Ctitorilor şi Binefăcătorilor Sf. Biserici greco-ortodoxe din Sălişte, deschisă în anul 1911. În introducerea cărţii, frumos caligrafiată, este reprodusă o cuvântare a protopopului Ioan Lupaş rostită din amvonul Bisericii Mari, în anul 1918, după ce s-a întors din leagănul de la Sopron (Ungaria) unde a fost dus deoarece şi-a manifestat prea mult bucuria pentru intrarea, în anul 1916, a României în război alături de puterile Antantei, pentru dezrobirea Ardealului. Cuvântarea începe aşa: „a cerceta şi cunoaşte trecutul este nu numai o datorie de evlavie şi recunoştinţă, ci şi un lucru deosebit de trebuincios şi folositor” şi „rostul istoriei este ca prin cunoaşterea trecutului să înţelegem prezentul şi să putem îndrepta viitorul”. Înţelepte cuvinte de care ar trebui să ţină seama şi cârmuitorii de azi ai României.

Cartea de aur, prin conţinutul ei, este mai valoroasă decât metalul galben. Pe prima pagină a celor care au vizitat Săliştea găsim semnăturile regelui Ferdinand, reginei Maria şi a fiicei lor Ileana, care, fiind în exil, se va călugări la o mănăstire ortodoxă din America, statul Pennsylvania, unde a fost stareţă. Familia regală a vizitat Săliştea la data de 1 iunie 1919.

Tot Cartea de aur consemnează prezenţa în Sălişte, la data de 6 octombrie 1935, a regelui Carol al II-lea, însoţit de fiul său Mihai, pentru inaugurarea şoselei Sălişte, Jina, Novaci în Gorj, cunoscut de atunci ca „Drumul Regelui”. Cartea conţine sute de semnături ale celor  care  au  vizitat  muzeul,  între  care şi  alte  culte  decât  cel  ortodox,  ca  de exemplu: delegaţia Bisericii Protestante din Utrecht (Olanda) şi Centrul Catolic din San Antonio, Texas (USA).

Cei care aveţi drum prin Sălişte, nu pregetaţi, intraţi în muzeu! La ieşire veţi fi mai bogaţi sufleteşte.

Podul lacătelor: obicei împrumutat. Fără să fie izolat de procesul globalizării care se petrece în România şi în alte state europene, oraşul Sălişte acceptă influenţele cu un ritm aparte şi nu se lasă prea repede şi prea mult pătruns de efectele (post)modernizării. Prin structurile  de  mentalitate  ale  locuitorilor  săi,  prin  comportamentul  lor  rezistent  faţă  de valurile noilor transformări, localitatea îşi păstrează nemodificate principalele trăsături care i- au conturat până acum identitatea.

Nu vorbim aici de confortul material al săliştenilor care, pentru o bună parte, a cunoscut un salt calitativ, după cum nu discutăm nici de nivelul iniţiativelor celor care s-au angajat de la Revoluţie încoace în afaceri de tot felul, benefice pentru comunitate. Vorbim mai degrabă de încercări de sincronizare cu unele atitudini culturale sau obiceiuri, gesturi pe care le-au făcut înainte de toate tinerii.

Un asemenea gest este cel ce exprimă imaginea afectivităţii reciproce, a iubirii pe care şi-o mărturisesc cei proaspăt căsătoriţi prin amplasarea unui lacăt pe balustrada podului de peste Râul Negru. Este chiar podul situat în faţa Casei Căsătoriilor, cel peste care mi rii trec imediat după ce trăiesc emoţiile oficializării căsătoriei lor de către primarul oraşului.

Îndrăgostiții  deveniţi  soţi  leagă lacătul de  o  bară  a  podului,  iar  cheia,  simbol al libertății și al rebeliunii, este aruncată în râu..

Obiceiul nu este, desigur, inventat de sălişteni, întâlnim asemenea reflexe în mai multe aşezări europene, dar poate cel mai celebru pod cu lacăte este cel din Köln. Se pare că tradiția acestui mod de a fi a început în Franța, unde un cuplu de îndrăgostiți, pentru a -și declara dragostea eternă, au legat un lacăt cu numele lor de gardul unei catedrale. Este însă un obicei care, în unele cazuri, poate crea mici probleme edililor localităţii. Chiar în Franţa, de exemplu, Podul Artelor din Paris înfăţişa zilele trecute imaginea atât de bogată în sute şi poate mii de lacăte care stau suspendate deasupra Senei şi care au făcut ca balustrada podului să cedeze sub greutatea periculoasă a lacătelor.

Mai nou, la Sibiu, Podul Minciunilor sau al Mincinoşilor a devenit, şi el, locul unde se vor pune lacăte peste lacăte – zilele trecute, o ştire ne anunţa că s-au amplasat deja peste 30 de lacăte.

În practicarea acestui obicei, care impune o imagine asupra familiei, se folosesc fără îndoială elemente care au funcţie simbolică. Simbolul este un procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească și care înlocuiește o serie de reprezentări. „Cheia către inima mea” este metafora unei iubiri exclusive, un simbol cu semnificații mistice si magice. Cheia este motivul, iar lacătul reprezintă dovada.

De altfel imaginea lacătului care nu poate fi deschis de către oricine a fost de -a lungul timpului o metaforă a fidelităţii casnice, ca simbol al dedicației, al închiderii pe vecie. Cheile reprezintă puterea de a deschide și închide, a încarcera sau a elibera, marcând începutul unei noi etape din viaţă odată cu trecerea la statutul de căsnicie.

Încuietoarea și cheia au avut o semnificație aparte şi în folclor și în basme, fiind simboluri ale magiei și puterii. O temă favorită a fost reprezentată în folclor şi de pierderea și regăsirea  cheii,  după  cum  tot  cheia  a  fost  un  simbol  evocator  al  predării  unei  cetăţi. Cum ştim şi din ceea ce vedem azi, unul din cele mai mari onoruri acordate unei persoane constă în predarea „cheii orașului “, gest care semnifica, în trecut, declararea unui individ ca om liber în fața comunității, garantându-i-se astfel libertatea de a pleca și a veni din sau în acea localitate.

Două întrebări se ivesc însă în mintea noastră atunci când suntem faţă în faţă cu aces t obicei. De ce, în primul rând, s-a făcut apel la un asemenea obiect cum este lacătul şi, în al doilea rând, de ce acesta este amplasat pe balustrada podului unui râu?

În ceea ce priveşte imaginea lacătului, intuiţia omului de rând este foarte exactă. Dac ă vrei să ai siguranţa păstrării unui bun – şi familia are un asemenea statut –, atunci apelul la un instrument  precum  lacătul  este  soluţia  cea  mai  oportună.  Love  padlocks,  sau  lacătele dragostei, reprezintă astfel obiceiul de a prinde împreună cu partenerul de viață un lacăt de un pod, sau chiar de un alt loc public, și de a arunca apoi cheile într-un râu. E folosit de îndrăgostiți pentru a-și arăta reciproc dragostea.

Dar lacătul face corp comun cu un pod şi, în egală măsură, cu o apă curgătoare. Podul este simbolul trecerii, simbolul traversării, malurile unui râu sunt viețile fiecărui partener dintr-o căsnicie. Pe de altă parte, podul peste râu simbolizează legătura pur şi simplu, dar poate fi vorba şi de timp şi spaţiu, de efortul care leagă două destine, iar trecerea peste râu poate semnifica trecerea peste o prăpastie adâncă, peste necazuri de tot felul.

Simboluri de acest gen traduc într-un fel mentalitatea omului de la țară; dacă nu este lacătul ca element de siguranță, el va afla alt obiect care simbolizează același lucru. Țăranul este dependent de superstiție, de cunoașterea simplă dar nu simplistă.

Casina Română. Profesorul şi lingvistul Vasile Ursan, şi domnia sa un săliştean, mi-a reamintit de  reuniunea de lectură „Casina Română”. O structură care a fost întemeiată la 7 iulie 1878, de Ion Maxim32. Pe terasa acesteia, în mai 1906, C. Stere, alături de Henţiu, Goga, D. Brediceanu şi alţi intelectuali, încheiau o zi de cunoaştere a tradiţiilor săliştene.

Unul  dintre  cele  mai  importante  aspecte  ale  activităţii  Casinei  l -a  constituit organizarea  de  şezători  literare.  La  acestea  participau,  pe  lângă  membrii  „reuniunii  de lectură“, oameni de cultură din toată zona Mărginimii, redactori şi colaboratori de la publicaţiile sociale şi culturale ce apăreau la Sibiu. Nu de puţine ori, la şezătorile Casinei citeau din scrierile lor scriitori şi poeţi din cele mai importante oraşe ale Transilvaniei, cât şi din cele aflate în Principatele Române, mai cu seamă din Bucureşti şi din Iaşi.

Aceste şezători culturale au capătat, în scurt timp, caracterul unui cenaclu literar. Aici se citesc scrieri (poezii, proză, scrieri istorice, sociale etc.) originale, dar şi traduceri din literatura universală. În discuţiile care se purtau, se făceau aprecieri asupra celor citite, se dezbăteau probleme culturale şi sociale de interes naţional etc. Chiar dacă, de multe ori, discuţiile nu aveau un ridicat nivel ştiinţific şi cultural, ele erau călăuzite de dragostea pentru cultură, bunul simţ şi bunul gust pe care mărginenii le-au avut şi le au şi acum.

Cu  timpul,  şezătorile  literare  organizate  de  Casina  Română  din  Sălişte  s-au transformat din simple seri în care se lecturau poezii, scrieri în proză sau articole din diverse publicaţii, în adevărate şedinţe ale unui cenaclu literar, atât de necesar intelectualităţii din Mărginime şi din Sibiu. Nume mari precum Octavian Goga sau George Coșbuc își prezentau pentru prima dată operele la Casina Română din Săliște.

Odată cu stabilirea la Sibiu a redacţiei revistei Luceafărul, activitatea Casinei din Sălişte  a  căpătat  noi  valenţe.  Octavian  Goga,  Octavian  Tăslăuanu,  ceilalţi  redactori  şi colaboratori ai prestigioasei publicaţii participau frecvent la şezătorile culturale de la Casină, unde citeau din scrierile lor în faţa intelectualilor prezenţi (din Sălişte sau din alte centre culturale). Legătura dintre intelectualii din Sibiu şi Casina din Sălişte este atât de strânsă, încât orice personalitate culturală din Regatul României care vizitează Sibiul este îndemnată stăruitor să cunoască „Mărgăritarul Ardealului“, cum numea Octavian Goga Săliştea.

În decursul existenţei sale, Casina Română din Săliştea fost gazdă a numeroase personalităţi din România şi din străinătate: Iosif Vulcan, Ion Slavici, Virgil Oniţiu, Zaharia Bârsan, Andrei Bârseanu, Toma Ionescu şi fiul său, Take Ionescu, I. A. Basarabescu, Nicolae Iorga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Constantin Stere, Caius Brediceanu, Aurel Vlaicu, generalul francez Henri Berthelot, savantul Henri Focillon, diplomatul şi scriitorul spaniol Ramon de Bastera şi mulţi alţii.

Cea mai exactă şi mai sugestivă descriere a Casinei şi a atmosferei de acolo, a problemelor de care erau frământaţi intelectualii sălişteni, probând şi gradul lor de cultură, aparţine scriitorului Duiliu Zamfirescu. Acesta face şi un portret detaliat al animatorului vieţii social-culturale  din  Săliştea  acelor  vremi,  notarul  Nicolae  Henţiu.  Vedem,  aşadar,  că

„Reuniunea de lectură «Casina Român㻓 din Sălişte, datorită muncii stăruitoare a intelectualilor din Mărginime şi din Sibiu, a devenit un focar de cultură, având şi rolul unui adevărat cenaclu literar, unde s-au format şi s-au afirmat personalităţi de prim rang ale culturii noastre naţionale. Marele merit al acestei instituţii este, totuşi, acela de iradiere, de răspândire a culturii în rândul poporului. Din păcate, activitatea, atât de frumoasă, de bogată şi atât de benefică pentru cultura românească, desfăşurată de Casina Română din Sălişte în peste o jumătate de secol, a fost curmată, după al doilea război mondial, odată cu instaurarea regimului comunist în România.

Un alt aspect al activităţii membrilor Casinei l-a constituit şi înfiinţarea unui muzeu etnografic în Sălişte. Acesta a fost amenajat în casa Paraschivei Dădârl at din Folteşti nr. 33431, fiind vizitat de aproape toate personalităţile (române şi străine) care au trecut prin Sălişte.

Membrii Casinei s-au implicat direct în activitatea de culturalizare a locuitorilor din Sălişte şi împrejurimi, participând ca interpreţi şi/sau instructori ai formaţiilor artistice din Sălişte (corul „Reuniunii române de cântări“, formaţia de teatru a „Reuniunii meseriaşilor“ etc.); aşa este cazul compozitorului şi dirijorului Nicolae Oancea, prof. Iuliu Crişan, prof. Alexandru Iosof, protopopul dr. Dumitru Borcea, ec. Bucurel Borcea, prof. Petru Gherman (al lui Veta lui Lăpădat din Folteşti), Aurelia Pop-Florian, Marina Iacob, Nicolae Roman cu soţia, Ionel Comşa, Veturia dr. Stroia, dr. Onisifor Soră, Veturia Popp, Ioan Iacob, prof Constantin Iosof, surorile Veti şi Nuţi Comşa cu fratele lor Mişu Comşa, Gh. Miha, Ion Salomie etc.

Intelectualii şi-au alăturat şi o seamă de meseriaşi foarte talentaţi, cu care au pregătit şi au reprezentat diverse piese de teatru, din repertoriul naţional şi universal, reviste (de exemplu, revista satirică Cuculeul, concepută de sălişteanul Sorin Banciu) şi chiar operete (cum a fost Din vremuri trăite, de Iuliu Crişan). Merită amintiţi, dintre aceştia, Ioan Dădârlat (pălărier),  Nicolae  şi  Oprea  Bucşan  (tăbăcari),  Nicolae  Popa  (vopsitor),  Ioan  Hanciu (tâmplar), Nicolae Roşca (tăbăcar), Valer Ţifrea (comerciant), Ioan Şteflea (croitor), Ioan Gherman (pantofar), Dumitru Ţaţa (lăcătuş), Ioan Meţiu (tâmplar) etc.”